Cazul Colectiv a suscitat atenția publică luni în șir, însă tragedia a avut două părți, ea nu s-a încheiat în seara de 30 octombrie 2015 în care au concertat cei de la Goodbye to Gravity. În urma unui incendiu provenit de la focurile de artificii, în Clubul Colectiv au pierit 27 de tineri care participau la concert. Așa cum ancheta a dovedit-o ulterior, nicio măsură de protecție minimală pentru un spațiu-incintă destinat evenimentelor cu public nu a fost respectată, mai mult, materialele care trebuiau să fie ignifugate erau puternic inflamabile, a doua ieșire în caz de incendiu blocată, singura ieșire fiind la rândul ei îngustă, intrarea făcându-se printr-un container. În Colectiv, avem o scurtă înregistrare a unei camere, câteva secunde din filmul dezastrului, și atât. Documentarul observațional al lui Alexander Nanau este interesat de cel de-al doilea episod al tragediei, petrecut în spitalele din România, în special la Spitalul de Arși din București, unde în urma infecțiilor nosocomiale au mai murit 37 dintre cei salvați inițial. Între timp, în 2016, a apărut un documentar, Dezastrul de la Colectiv (The Collectiv Disaster) realizat de către cei de la Discovery Networks focalizat pe reconstituirea evenimentelor, speculând potențialul lor, aruncând și o umbră de mister asupra întâmplărilor ca parte a unui macabru carnaval kharmic. Nu cu mult înaintea lansării filmului lui Nanau a apărut o înregistrare făcută cu camera în mână a modului în care s-a desfășurat intervenția la fața locului, imediat după incendiu. Acest film-mărturie, fără nicio intenție „artistică“, ne pune în fața unor evidențe pe care minciunile oficiale nu au mai putut-o eluda și anume degringolada totală, coordonarea defectuoasă a celor care trebuiau să intervină de la pompieri la personalul sanitar, cinismul și indiferența unor responsabili aflați la fața locului.
Firesc, filmul a inflamat opinia publică. Alexander Nanau a urmărit însă cu totul altceva, o analiză de sistem, sistemul medical din România, pentru care cazul Colectiv a servit drept turnesol. Nu cele 64 de morți sunt în primplan, ci un sistem mort și putrezit, mai sinistru decât ni-l puteam imagina, unde cinismul autorităților și al oamenilor politici rânjește cu maxilarele dezvelite și stă să explodeze din ecran. În mod cert, regizorul trage spuza pe turta politicului, camera pătrunde în birouri ministeriale, se uită la oameni de aproape, înregistrează mărturii care în alte țări, în alt context ar conduce la anchete nemiloase, la demisii în lanț. Scenariul sună cunoscut, și într-un orizont al așteptării, format de pedagogia filmelor care ilustrează puterea democrațiilor consolidate de a fabrica anticorpi la corupție și clientelism, ai sentimentul că odată intrat în scenă cel bun, cei răi și cei urâți vor da înapoi. Ministrul Sănătății Vlad Voiculescu intră în minister asemeni eroului pe un cal alb asistat de cameră în demersurile sale de a face lumină, de a regla cât de cât sistemul sanitar pentru a-i asigura o decentă funcționalitate, de a elucida ceea ce s-a întâmplat cu biocidele diluate care conduc către un alt mare scandal, cazul Hexi Pharma. Numai că lucrurile nu evoluează conform unui scenariu hollywoodian, de tipul celui din Michael Clayton (2007) al lui Tony Gilroy. În aceste scenarii standardizate, un jurnalist curajos și un om politic onest sau un funcționar cu conștiința curată sau unul care vrea să și-o limpezească și rupe tăcerea fac o alianță și înving Sistemul într-o cruciadă a adevărului. Colectiv nu este un film despre adevărul care triumfă asupra minciunii, deși ingredientele sunt acolo: există o echipă de ziariști de la „Gazeta sporturilor“ implicați și devotați, Cătălin Tolontan, Mirela Neag şi Răzvan Luţac, există și omul politic onest care se sprijină pe investigația ziariștilor și abordează direct și decis obstacolele în căutarea adevărului și a soluțiilor, Ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu, există și funcționarul care s-a săturat să mintă, Camelia Roiu, care vrea să își împace conștiința făcând ceea ce este drept, medicul în spitalul condus de inenarabilul Secureanu, există și victima care a supraviețuit și care luminează scena prin curajul cu care pășește mutilată într-o nouă viață, Tedy Ursuleanu, există și tatăl victimei care n-a supraviețuit, Narcis Hogea, pentru a înțelege durerea celor care și-au pierdut copiii în incendiul de la Colectiv.
Numai că aici se termină scenariul hollywoodian menit să se închidă cu happyend sau cel puțin cu o asanare morală, cu o justă stabilire a vinovățiilor, și începe cel românesc. Pentru că victoria nu există, adevărul nu triumfă în fața minciunii, ci doar îi revelează amploarea, cu adevărat înspăimântătoare, iar finalul este unul de pomenire a tânărului dispărut pe o piatră de mormânt cu un pahar de țuică, numai că în loc de închinarea „Să trăiești tată!“ avem un „Dumnezeu să-l odihnească!“. Îl poți vedea pe ministrul Voiculescu debusolat, neajutorat, în fața unor evidențe terifiante. Figuri grotești de clowni siniștri precum acel director de spital, Secureanu, ies pentru scurt timp din subterana abjecției orbiți de lumină. Înalți funcționari ai statului vorbesc un fel de parlamentară sugrumată din cravată în care tăcerile jenat-nervoase reprezintă cezura între două replici goale de conținut și informație. Asistăm la numeroase momente de stupefacție, de dezorientare ale celor care confruntă realitatea; cantitatea de absurd, de cinism și de ticăloșie care se revarsă din ecran devine insuportabilă, la un moment dat. În plus, realizezi, și aici filmul își atinge scopul, că trăiești alături de Secureni în mlaștina în care ei ți-au transformat țara. În fața ta ai o metastază în care colcăie în dezgustătoarea complicitate a corupției oameni politici, directori de spitale, oameni de afaceri, servicii secrete, funcționari înalți din minister, medici etc. Cum spuneam, Alexander Nanau insistă pe această dimensiune a politicului, fără ca filmul său să se transforme într-un manifest antiestablishment, colorat ideologic și spectacular asemeni celor ale lui Michael Moore, care-i alerga pe politicieni și mahări ai industriei de armament cu microfonul pe străzi sau pe culoarele instituțiilor. Dar mai este ceva, cazul Colectiv a reprezentat o mobilizare puternică a societății civile, a condus la un exercițiu de democrație fără precedent. Ulterior, din trezirea acestui spirit civic a apărut și mișcarea Rezist împotriva mexicanizării României în timpul regimului Dragnea. Însă mafiile care guvernează sistemul medical, explotarea lemnului etc. au rămas nemișcate, iar Nanau oferă o imagine la firul ierbii a unui astfel de sistem corupt până în măduvă, transformat într-o mașină ucigașă. Prim-ministrul, Victor Ponta, ministrul Sănătăţii de atunci, Nicolae Bănicioiu, sunt înregistrați debitând minciuni care vor costa viețile unor tineri, iar filmul probează ceea ce am uitat și anume că minciuna politicienilor ucide. Documentarul lui Alexander Nanau depășește pentru mine cadrul unei analize strict tehnice relevanței mijloacelor și strategiilor cinematografice utilizate. Alexander Nanau a făcut mai mult decât un film despre dezastrul de la Colectiv, investigația sa situează în prim plan un dezastru colectiv: sistemul de sănătate din România, sistemul politic clientelar din România care se suprapun perfect într-un portret al României profunde.