Medicină, teologie și filosofie medievală despre gemeni

când mă întreb pe mine însumi cine sunt, dacă eu sunt într-adevăr eu și dacă eu sunt până unde același corp îmi comunică senzații și, în fine, dacă eu sunt cel care își pune aceste patru întrebări, distincția lor poate fi ancorată în principii formale legate de unicitatea formei substanțiale, a capacității autoreferențiale a conștiinței, a prefigurării obiectului posibil al unei întrebări în întrebarea însăși. Știm însă foarte bine că aceste repere, datorită caracterului lor formal, deși fac parte dintr-o tradiție speculativă foarte venerabilă și cu numeroase puncte comune cu experiența religioasă, nu rezistă în fața unui argument al materiei care complică surprinzător și decisiv toate aceste probleme: ce se întâmplă dacă identitatea pe care am chestionat-o are parte de un suport material care se bucură de un dublu? Adică, dacă am un geamăn? Sau am un geamăn dizigot? Sau locuiesc un corp siamez (oare pot întreba cu sens „eu sunt siamez?”)? Iar în cazul ultimului exemplu pot adânci întrebarea: câte și mai ales care sunt organele (noastre) interne, ca să spun până unde există identitate și până unde există diferență: inima, creierul, ficatul, membrele externe? Iar experiența senzorială comună este cu adevărat un criteriu al stabilirii unității persoanei în cazul siamezilor. Să nu răspundem întrebărilor, dar să acceptăm faptul că ele pot fi clasificate astăzi în domeniul filosofiei, al eticii medicale, al teologiei, dar mai ales faptul că proiectarea lor în orizontul istoriei mentalităților și cercetarea istoriei noastre culturale și reacției ei la aceste probleme fac parte implicită din posibilitatea răspunsurilor.

Este în mod precis ceea ce face cartea Gabriellei Zuccolin, Gemenii în Evul Mediu, probleme filosofice, medicale, teologice (tradusă de E. Grosu, L. Grijac, A. Șooș, A. Șerban, A.-M.Răducan și F.-R. Hariga și apărută în această iarnă la Polirom într-o ediție princeps, căreia i-a urmat la câteva săptămâni ediția italiană a originalului, ca un semn al faptului că cercetarea Gabrielei Zuccolin, profesoară la Universitatea din Pavia, s-a petrecut cu colaborarea amintitei echipe de la Universitatea din Cluj). Autoarea narează, de fapt, atitudinile antice și medievale în fața nașterii gemenilor, a dizigoților, a siamezilor, și arată cum au reacționat în fața lor autori precum Aristotel, Hippocrate, Galenus, Cicero, Posidonios, Augustin, Avicenna, Averroes, Albert cel Mare, Henri din Gand, Robert Holkot sau renascentistul Michele Savonarola. La prima vedere, un eseu briliant și erudit despre sursele, substanța și efectele gândirii medievale privind dimorfismul gemelar și transferul acestei idei în medicină, în etică, în teoria sacramentelor. La a doua vedere, o atentă camuflare a unor întrebări foarte speculative, de filosof care își caută propriile răspunsuri în arheologia conceptelor, privind natura irepetabilă a individului. Rezultatele unui asemenea demers sunt surprinzătoare, pentru că vedem cum experiența gemenilor, în formula cea mai simplă și mai acceptabilă natural (a dimorfismului dizigoților) până la radicalitatea siamezilor, răstoarnă de fiecare dată schemele teoretice ale explicării naturii la filosofii amintiți: Aristotel susține cu tot mai multă dificultate simpla pasivitate a femeii în actul sexual când caută explicații privind acest dimorfism și granițele exacte dintre natural și monstruos, medicina hippocratică leagă acest fenomen, într-adevăr, de presupusa formă bicornă sau multicamerală a uterului, Posidonios și tradiția astrologică se lovește de mari dificultăți când evaluează destinul dictat de mișcarea astrelor în cazul nașterii simultane, Cicero (urmat de Albert) argumentează împotriva astrologiei invocând aceeași simultaneitate, Augustin atinge una dintre cele mai delicate fibre ale gândirii sale – tema predestinării – când discută textele veterotestamentare și mai ales cele pauline despre Iacob și Esau, lăsând deschisă întrebarea dacă preelecțiunea celor doi suspendă complet teologia meritului și dacă această teologie poate fi complet substituită de cea a harului gratuit. Iar în cazul acestei substituții, simultaneitatea nașterii celor doi ne obligă oare, într-adevăr, să vedem în ei simple exemple arhetipale, sau chiar persoane cu predestinare complet diferită? Teologii medievali adaugă la rândul lor acestor teme, pe care le recuperează integral și le dezvoltă la rândul lor, meditații asupra naturii persoanei unice cu o aplicabilitate absolut practică (oare trebuie și cum trebuie intervenit medical în cazul siamezilor din care numai unul are viață? cum trebuie aplicat botezul și câtor persoane în asemenea cazuri? poate medicina să stabilească numărul persoanelor pentru a furniza teologiei un răspuns la întrebarea anterioară). Respectul față de persoană implică astfel, pas cu pas, în teologia medievală a secolelor XIII-XIV, o naturalizare a monstruosului. Chiar dacă Michele Savonarola dezvoltă, în secolul al XV-lea, un moralism misogin potrivit căruia intensitatea reprobabilă a plăcerii mamei în timpul actului sexual și mișcările ei excesive ar conduce la dimorfismul fetal, totuși, arată cu erudiție și inteligență cartea Gabriellei Zuccolin, problematica medicală și teologică provenită din dezbaterile medievale a condus în cele din urmă la clarificarea setului de concepte care ne însoțește istoric și, întrucâtva, categoric, meditația asupra identității persoanei.