Zigzag astral

atunci cînd citesc un volum care reunește cronicile unui autor, cronici împrăștiate altfel pe ani buni de apariții a varii reviste (și mai nou chiar bloguri), însumînd ca obiect prozatori, poeți, eseiști sau critici, îmi place să caut un supra-nivel al volumului. Să regăsesc în puzderia de texte de întîmpinare un desen coerent al unei viziuni critice, chiar un anume sens, o intuiție mai degrabă a unei istorii literare în desfășurare. În cazul celor mai buni cronicari pe care îi avem, acest nivel se conturează ușor și radiază dînd practic o nouă valoare volumului, transformîndu-l într-un serios volum de critică. Pe de altă parte, există cronicari în cazul cărora e mai interesant de văzut spectacolul fiecărui text în sine, autori care reușesc să fie percutanți, vibranți și poate mai ales convingători, în detalii. Lectura devine atunci asemănătoare cu cea a unui volum de proză scurtă. Este pentru mine și cazul recentului Ore astrale propus de Horia Gârbea în acest an.

Horia Gârbea este harnic, spumos, generos și cu o serioasă doză de epicurism. Criticul, desigur. Un cronicar care a semnat sute de texte de întîmpinare, mai scurte sau mai lungi, mai aplicate sau mai superficiale, un cronicar căruia îi place să citească și să împărtășească fiecare experiență de lectură, dispus să se aplece deopotrivă asupra unor texte pe care le consideră excepționale ca și asupra unor texte la care strîmbă ușor din nas, dar în care caută întotdeauna elementul care să justifice lectura, elementul care poate fi valorizat. Ore astrale are și un scurt cuvînt introductiv în care autorul recunoaște onest că a folosit drept criteriu coagulant textele mai elaborate (adică mai lungi) pe care le-a semnat, adunînd la un loc trei secțiuni: poezie, proză și critică, eseu. Autorii cronicați sînt din generații diferite, de structuri diferite și, desigur, receptați diferit.

Senzația care se insinuează aproape de la început este că se propune o galerie de portrete literare. Horia Gârbea, deloc de mirare, pare să cunoască extensiv autorii pe care îi discută, iar în fiecare text există o secțiune consistentă în care atenția criticului este atrasă mai mult de profilul literar al celui pe care îl discută decît de textul propriu-zis pe care îl are în față. O doză de anecdotic, de informații oarecum exterioare subiectului, o tușă profund subiectivă și adeseori ludică transpare întotdeauna. Horia Gârbea este pesemne cel mai subiectiv dintre comentatorii literari ai momentului, și știe să își asume postura cu grație și cu o naturalețe care impune cititorului. Metoda sa este, declarativ, cea de a descoperi în fiecare text mecanismul care poate produce plăcerea lecturii. E drept, cîteodată pare să se mulțumească doar cu identificarea elementului producător, fără a mai avea ambiția de a-l analiza. Tocmai de aceea textele sale sînt diferite ca abordare. Este cîteodată emulativ-cameleonic, pliindu-și propriul text tocmai pe articulațiile celui analizat, altădată citează copios și construiește din citate semnificative un profil întreg, după cum poate cădea și într-o zonă speculativă, trecînd în analize de contexte literare, în discuții despre intenționalitate și relevanță.

Dacă ar fi să aleg o singură calitate a cronicarului ar fi capacitatea sa de empatie. Este genul de analist care se poate transpune în „pielea“ subiectului, care intuiește just ambițiile autorului discutat, obsesiile, feblețele, care înțelege (sau convinge că înțelege) poietica din spatele fiecărui subiect. Desigur, există și verdicte valorice, există o grilă valorică proprie la care se simte un recurs permanent, dar există de asemenea în mod vizibil și tentația de a se abate de o judecată prea aspră atunci cînd identifică elemente care îi plac. Această generozitate a cronicarului ar putea ridica semne de întrebare punînd în discuție seriozitatea cu care operează judecățile de valoare, dar Horia Gârbea, prin vizibila delectare cu care reușește să pună în valoare elementele pozitive, prin convingerea cu care pare să pledeze că în fiecare text se poate regăsi cîte ceva pentru fiecare cititor, îndepărtează orice suspiciune de non-combat critic. Dar nu există doar observații pozitive. Horia Gârbea este în mod evident iritat de ideea de a prelua șabloane de receptare, îi repugnă să se alăture unui cor preformat de opinii critice. Viziunea sa este întotdeauna personală, asumată, iar verdictul pe care îl conturează derivă întotdeauna din convingere, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să polemizeze cu o idee dominantă a momentului sau chiar să contrazică deschis critici pe care altfel îi recunoaște ca etalon. Literatura noastră contemporană se vede altfel prin ochii lui Horia Gârbea, cu mai puțină încrîncenare, cu mai multă pasiune și cu o nedisimulată apetență de a descoperi literatura de calitate.

Dacă ar fi să împart textele din Ore astrale, aș vorbi despre unele scrise din plăcere, iar altele din necesitate (să nu spunem obligație). Se simte în tonalitate, în vervă. Horia Gârbea, atunci cînd scrie din pasiune, produce texte spectaculoase, în care cuvîntul colorat, deseori acid, sprinteneala observației, mobilitatea argumentației critice coroborează pentru a da pagini memorabile. Nu știu dacă toate observațiile sale vor fi reținute, dar unele portrete critice sînt remarcabile. Textul care deschide volumul prezintă cel mai viu și credibil portret al lui Nicolae Prelipceanu. Poate coordonatele critice ar putea fi extinse, poate unghiul ar putea fi rotit puțin, dar este irelevant. Prin modul pasional în care scrie, Horia Gârbea convinge, iar această calitate, de a fi capabil să transmită prin pagină pasiunea unei viziuni, cîteodată chiar diferită de cea sedimentată deja în cititor, face din Ore astrale un volum care merită nu doar citit, ci mai ales citat.