diferența dintre eseistică și gazetărie nu constă, așa cum ar putea crede unii, în obiectul lor. Încă de la Rémy de Gourmont – unul dintre creatorii indiscutabili ai genului, în epoca modernă –, eseiștii se ocupă adesea tot de „chestiunile momentului”, cele care constituie, prin tradiție, apanajul gazetarilor, nu doar de cele „abisale”, filosofice sau artistice. Numai că o fac în alt mod decât publiciștii, pe un alt plan ideatic și cu un alt stil. Cultural, nu doar lingvistic, deși nici acesta din urmă nu este de ignorat, pe meridianul nostru dâmbovițean, unde eleganța stilistică, în loc să fie o obligație a oricui se simte îndreptățit să se exprime în spațiul public, e considerată mai degrabă un moft.
În general, rău receptat (mai ales ca interpretare, nu doar ca atitudine), volumul Anii urii, de Horia-Roman Patapievici, ilustrează pilduitor această diferență dintre eseu și publicistică. Domeniul de investigație al textelor care alcătuiesc cartea a fost realitatea imediată, iar articolele în sine au apărut, la timpul cuvenit, în presa cultural-politică. Ele se referă la o anumită perioadă – cea delimitată, în general, de cel de-al doilea mandat al președintelui Traian Băsescu și de declanșarea unei lupte, mai mult sau mai puțin sistematice, împotriva corupției – și au apărut în contextul în care și alți reprezentanți ai vieții intelectuale s-au pronunțat asupra acelorași chestiuni. Nu este un secret că Horia-Roman Patapievici, împreună și cu alți cărturari (în principal, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, dar nu numai ei), susținând campania pentru asanarea vieții publice, al cărei exponent s-a crezut a fi Traian Băsescu, a fost sălbatic atacat de toți cei care, dintr-un motiv sau altul, se opuneau respectivei asanări, ori lui Traian Băsescu, ca lider al Puterii. Acestor intelectuali de vârf ai României de după 1989, cunoscuți pentru implicarea lor civică, li s-a aplicat eticheta de băsiști, fiind expuși unui adevărat (și neverosimil, totuși, într-o țară pretins democratică) linșaj mediatic.
Textele care alcătuiesc Anii urii, scrise, după cum precizează nota asupra ediției, între 2006-2010, respectiv, 2012-2018, reprezintă atât o cronică politică a perioadei – una dintre cele mai însemnate în istoria noastră contemporană, întrucât coincide cu integrarea României în Uniunea Europeană –, cât și o contribuție majoră la dezbaterea de idei privitoare la drumul de urmat, pentru ca traseul european al țării noastre să fie unul de succes.
Titlul ales (memorabil, de nivelul sintagmei prin care Marin Preda a caracterizat perioada comunistă, Era ticăloșilor) este, în egală măsură, șocant și paradoxal. Anii respectivi ar fi trebuit să fie, în viața noastră publică, mai degrabă unii ai muncii susținute, ai viziunii și responsabilității și, eventual, ai concordiei naționale, urmare firească a unuia dintre cele mai mari succese din istoria noastră contemporană. Deoarece, între 2003 și 2007, în numai 4 ani, România a părăsit limbul echivoc al post-comunismului și a revenit acolo de unde fusese smulsă forțat în 1948. Bucuria și mândria legitimă ar fi trebuit, în mod normal, să genereze responsabilitate și creativitate, râvnă și devotament individual și instituțional, spre a nu rata această șansă, a revenirii în spațiul euro-atlantic, al democrației, civilizației și libertății. Or, după cum constată eseistul care face cronica vieții noastre politice, s-a petrecut taman pe dos: în loc ca după imitație (adică refacerea nominală a structurilor unei democrații propriu-zise, după modelul occidental) să urmeze diferențierea (crearea democrației funcționale sau, în limbajul lui Maiorescu de după 1881, umplerea formelor cu fond), România a intrat în degringolada unei degradări continue a societății atât la nivel public, cât și privat.
cartea lui Horia-Roman Patapievici este, însă, mai mult și altceva decât simpla cronică a acestei inimaginabile, pentru mulți dintre noi, degradări. Ea investighează, cu o coerență care decurge, în primul rând, din organicitatea unei gândiri – aceea conținută, in nuce, în splendidul (și fundamentalul) eseu despre Omul recent, apărut în 2001 –, cauzele prăbușirii. Căci ura, ura gregară care se manifestă cu atâta virulență în viața noastră publică, este mai degrabă un instrument și o consecință. Visceralitatea ei nu poate constitui o explicație, întrucât trimite la abisal și la un soi de fatalism, care nu au nimic în comun cu metodele, mijloacele și scopurile concrete urmărite de regizorii urii.
Investigația eseistului – care are, pe alocuri, caracterul unei cercetări reci, entomologice, deși este alcătuită pe fundalul unei bătălii foarte dure – identifică precis constantele și variabilele care definesc campaniile de linșaj public la adresa „băsiștilor”, prin care anii urii sunt o prelungire și, totodată, o mutație a unor evoluții începute mai demult. Unele, de la instalarea comunismului, altele, caracteristice post-comunismului.
De pildă, anti-intelectualismul. Lupta împotriva corupției – cu toate erorile și excesele ei – este, în fond, o luptă în favoarea meritului și a raportului social corect între contribuție și răsplată. Când familia Ford, posesoarea unei adevărate industrii automobile și nu numai, acumulează 50 de milioane de dolari într-un an, iar cutare „ales” român strânge 300 de milioane fără să facă nimic, e limpede că raportul este dezechilibrat și acest dezechilibru periclitează societatea. Blocarea, prin intermediul deciziei politice și al campaniilor mediatice, a luptei împotriva corupției, și atacarea sălbatică a intelectualilor care au susținut-o nu este altceva decât a treia fază a anti-intelectualismului instaurat în 1948, după reprimarea fizică a libertății de gândire, în perioada comunistă, respectiv, după „noi muncim, noi nu gândim”, din anii 1990. Horia-Roman Patapievici identifică fără greș genetica aflată în spatele așa-zisei denunțări a „intelectualilor aserviți”, întâmplător, printre puținii care au luat poziție în favoarea asanării vieții publice de flagelul corupției și al imposturii.
La fel, răstălmăcirea adevărului. Se poate ca „echipa Patapievici”, care a condus Institutul Cultural Român între 2005-2012, să nu fi reușit în tot ceea ce și-a propus, deși este evident că (dincolo de sobrietatea cu care autorul se referă la rezultatele mandatului său) ea a dat instituției identitatea, credibilitatea și vizibilitatea internațională, atât de necesare și care până atunci nu existaseră. Însă nu pentru ce, poate, nu a reușit să facă a fost brutal îndepărtat Horia-Roman Patapievici de la conducerea Institutului! Exact după rețeta după care, în 1948-1949, au fost îndepărtați de la catedră G. Călinescu și Lucian Blaga, cu tot cu asistenții lor, un cor de acuzații false a fost lansat, în mass-media și în spațiul virtual, împotriva echipei Patapievici. Care, finalmente, a fost alungată de la conducerea instituției pe care o reinventase, exclusiv pentru că noii-veniți la putere au vrut și au putut să facă asta. „Nota specifică” a momentului 2012 a constat în aceea că marea majoritate a acuzatorilor lui Horia-Roman Patapievici se număraseră printre beneficiarii proiectelor, programelor și rezidențelor create datorită viziunii culturale promovate de el în activitatea ICR.
lipsa respectului pentru adevăr, devalori-zarea onorabilității, a criteriilor etc. fac și ele parte din rețeta acestor ani în care incitarea ține loc de proiecte temeinice și denigrarea fără rușine, de analiză. Minciuna a pus, astfel, stăpânire pe mințile și pe inimile noastre, dar mai ales pe viața publică, arată autorul. Pe minciună nu se poate clădi nimic: de aceea, nu-i de mirare că anii urii sunt ani ai distrugerii, nu ai construcției. Aici, nu în cine știe ce erori de procedură, trebuie căutată cauza incapacității noastre de a construi ceva, în materie de infrastructură, bunăoară. Identificând minciuna drept cauză a cauzelor, atât în plan moral, politic și cultural, cât și instituțional, Horia-Roman Patapievici se vădește a fi un gânditor organicist, confruntat cu o nemaivăzută realitate: cea în care, spre a parafraza un banc celebru, poate fi scoasă România din post-comunism, dar nu poate fi scos post-comunismul din România…
Ca atare, Anii urii este numai în plan cronologic o ipotetică încheiere a seriei deschise prin volumul Politice (1998). În realitate, ea este un pandant actual al cărții lui Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan (1978). Față de care are, în plus, meritul lucidității. O comparație, fie și intens contrastivă, cu sulfuroasa culegere Împăratul cu șapcă, a lui Radu Călin Cristea, ar înjosi nepermis volumul lui Horia-Roman Patapievici, care, prin profunzimea analitică și prin eleganța stilistică, fixează contingentul pe palierul cugetării.
P. S. Întrucât anii urii o impun, fac aici ceea ce se numește, pe americănește, disclaimer: nu am beneficiat, între 2005-2012, de nici o bursă, rezidență sau finanțare din partea ICR, la ale cărui activități nu am fost niciodată invitat.