Guzel Iahina, „Copiii de pe Volga”

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a absolvit Academia de Cinematografie, secția Scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga, Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. Romanele lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.

Crapii erau uriași, leneși. Dădeau roată încet bazinului rotund, arătându-și din când în când deasupra apei marginile înotătoarelor ascuțite.

În apă au picat flori de mandarin și peștii s-au aruncat asupra lor, deschizându-și lacom buzele albe, mișcătoare. Le-au făcut bucăți, învălmășindu-se, apoi s-au îndepărtat dezamăgiți și au reînceput să înoate fără grabă, solemn. Era atât de liniște, încât părea că se aude și zgomotul plutirii unei petale prin aer și pleoscăitul făcut de ea în cădere; bolborosirea apei la fiecare salt al peștilor era asurzitoare.

Conducătorul ședea pe marginea bazinului, pe o blană de oaie împăturită, și privea peștii. Fundul bazinului era acoperit cu smalț turcoaz, și pe acest fond corpurile argintii ale crapilor păreau suflate cu aur. Spinările lor, apărate de armuri de solzi ca oglinda, scânteiau mereu în soare, și conducătorul era nevoit să-și acopere ochii.

Aceste scântei îi rămâneau aprinse apoi îndelung pe retină, arzându-i pleoapele, globii oculari, creierul, dar îi era cu neputință să-și ferească privirea – nu-l părăsea senzația că hora peștilor avea legătură cu un freamăt dinlăuntrul propriului trup, în piept, sau poate în stomac; simțea acolo mișcându-se ceva rece și aspru.

Poate că erau niște versuri nenăscute încă.

Căldura era delicată, ușoară, primăvăratică. Mirosea a brad, a mare, a mandarini în floare, puțin a fum dulceag (în șemineu, peste lemnele de foc, fuseseră adăugate niște coji de măr, pentru aromă), a ceai proaspăt. Și de după copaci mai venea parcă un iz de trup puternic, încins, de respirație străină, de praf de pușcă sau poate de metal ud. Asta nu era posibil: vila de stat era singura construcție de pe munte, era păzită de șase sute de soldați, răspândiți acum nevăzuți la poale, iar până aici ducea o serpentină întortocheată, lată doar cât o mașină. Nu era nimeni după copaci.

Silueta bucătarului – conducătorul o vedea cu coada ochiului – se afera de mult pe lângă pavilionul rotund, unde era pusă masa pentru o singură persoană: un serviciu de ceai din porțelan de os, tacâmuri de argint, o farfurie cu plăcinte acoperită grijuliu cu un șervet de in. Plăcintele se răceau. Conducătorul știa că în cuptor mai e un rând de plăcinte cu ciuperci și pui – pentru cazul în care primul se răcește până se așază el să-și bea ceaiul, iar pe masa de gătit se întindea aluatul pentru al treilea. Bucătarul a dat să se ducă în bucătărie după seria de schimb, dar conducătorul, fără a-și lua ochii de la bazin, a ridicat mâna și a dat supărat din ea: Adu bucatele încoa’ și dispari. Acesta a apucat bucuros farfuria și a dat fuga la bazin – o fărâmă de gra nit i-a scrâșnit neplăcut sub ghete.

De ce sunt pietre pe alee? a întrebat obosit conducătorul. Au marginile ascuțite, ne putem răni.

Bucătarul a dat din cap mărunt, aprobator, apoi l-a clătinat în semn de indignare. A pus cu grijă farfuria pe marginea bazinului, a scos șervetul – a început să miroasă puternic a ciuperci gătite – și, după ce a așteptat câteva clipe, s-a topit în depărtare.

Culoarea plăcintelor era excesiv de vie: aluatul fusese uns cu prea mult gălbenuș de ou înainte de a fi băgat în cuptor, și se rumenise cam tare. Conducătorul a luat în mână o plăcintă – grea, pufoasă, pe degete i-a curs unt cald – și a aruncat-o în bazin.

Apa s-a învolburat pe loc – plăcinta a fost sfâșiată în bucățele și a dispărut; crapii se zbăteau, tremurând de excitare, așteptau o nouă tratație, se plesneau cu cozile unii pe alții, pierzându-și solzii. În bolborosirea apei conducătorul distingea limpede plescăitul cu care se deschideau gurile peștilor. A mai aruncat o plăcintă, apoi încă una…

Pe birou, în cabinetul de lucru, aștepta un raport despre operațiunea germană. Conducătorul luase hârtiile cu el la vila de la Marea Neagră, dar până acum nu se atinsese de dosarul subțire cu șină. N-avea de ce – îi știa conținutul și fără să se uite la el.

Germania se pregătea de război, se pregătea deja de mult. În bogatul ei arsenal se afla, printre altele, o armă încă neîncercată, dar serioasă: etnicii germani – o herghelie de cai troieni răspândiți pe globul pământesc și așteptându-și momentul. În timpul discursurilor lui de ore întregi, Hitler – nebun, isteric și neîndoielnic un geniu al demagogiei – cădea într-un extaz oratoric, vorbind despre comportamentul nedrept al altor state față de „cei mai puri fii ai nației ariene“ care trăiau pe teritoriile lor. Tânjea ca acești fii să se ridice sub drapelul Reich-ului: proclama începutul luptei (deocamdată numai o luptă) pentru crearea Germaniei naziste dincolo de granițe și introducea conceptul de „german absolut“, care transforma automat orice om în care curgea nobilul sânge arian într-un nazist, căci „sângele este mai puternic decât actul de identitate“.

Degetele conducătorului sfărâmau aluatul moale și îl aruncau în apă.

Astăzi, în mai 1938, în URSS trăiau un milion trei sute de mii de etnici germani.

Reich-ul trudea neobosit, pregătind „caii troieni“ pentru războiul care urma și neascunzându-și prea tare intențiile. Cu cinci ani în urmă al treilea cel mai important om din Reich și împuternicit al Führerului pentru Volkstumspolitik1, Rudolf Hess, crease Consiliul pentru Problemele Volksdeutsche. Realizările lui Hess în acest domeniu i s-au părut modeste lui Hitler, și doi ani mai târziu tema Volksdeutsche a fost transferată Biroului pentru Relațiile cu Germanii de peste Graniță, aflat sub aripa ministeru lui condus de Ribbentrop. Dar și această măsură s-a dovedit curând insuficientă, și în anul care trecuse fusese creată o in sti tuție specială pentru reunirea fiilor națiunii ariene sub drapelul Reich-ului – Volksdeutsche Mittelstelle2, prescurtat, VoMi. Conducerea ei i-a fost încredințată Obergruppenführer-ului SS Werner Lorenz. Conducătorul îl vedea pe acest Lorenz în fotografii: un bărbat frumos cu bărbie voluntară și ochi sumbri, pătrunzători – probabil mâncase multă bătaie în copilărie. Obergruppenführerul s-a apucat de treabă cu entuziasm: după numai un an, VoMi număra treizeci de colaboratori; bugetul său era comparabil cu bugetul Ministerului de Externe German; sub lozinca „Heims ins Reich!“ („Acasă, în Reich!“) se desfășura o campanie activă pentru revenirea etnicilor arieni în patrie; planurile erau făcute pe termen atât de lung, încât păreau într-o oarecare măsură fantastice, ca, de exemplu, ideea „germanizării“ tinerilor și copiilor din alte țări.

De germanii sovietici VoMi nu s-a atins – cel puțin, așa crea impresia. După o „măsurare a forțelor“ în timpul și ulterior foametei din regiunea Volgăi, Hitler a dat de înțeles că tema ger manilor ruși nu va mai constitui un obstacol – cartea jucată vreme de aproape douăzeci de ani a fost cedată Uniunii Sovietice. Semn rău: pesemne intenția era ca de acum înainte soarta germanilor sovietici să nu mai fie hotărâtă la masa de joc, ca până atunci, ci pe sub masă. În zadar a fost numit consul german la Novosibirsk fostul nu demult german rus Maximilian Maier-Heidenhagen, care știa perfect rusește. Informațiile venite din teritoriu confirmau temerile conducătorului – în ultimii câțiva ani, NKVD descoperise o mulțime de grupări contrarevoluționare și comploturi antisovietice, inițiate de germanii sovietici: „afacerea «Prietenii»“ (cine dă un asemenea nume unei operațiuni serioase?!), „afacerea «Arienii»“, „afacerea profesorilor de la Institutul Pedagogic German“, acordurile de la Balzer și Warenburg, din fabricile Karl Liebknecht, Clara Zetkin și Rosa Luxemburg din Povolgia…

Crapii, care mâncaseră deja o mare parte din plăcinte, deveneau cu fiecare clipă mai agresivi – fie pentru că li se stârnise apetitul, fie pentru că își dădeau seama că mâncarea avea să se termine curând. Câțiva săreau nerăbdători din apă și cădeau înapoi cu un pleoscăit în masa forfotitoare de guri, nări și ochi bulbucați ai fârtaților. Unul mai cu seamă se remarca: lung, musculos, dar cu înotătoarea franjurată, sfâșiată în bătălii – un adevărat războinic. O dată, sărind deasupra celorlalți, a reușit să apuce cu fălcile degetul arătător murdar de făină al conducătorului – acesta a icnit și și-a tras mâna; apoi a început să-i arunce îndrăznețului bucățile cele mai mari: zelul trebuie răsplătit. Tocmai de aceea conducătorul îl numise pe actualul șef al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne, Nikolai Ejov. Crescut fără mamă în suburbiile Petersburgului; fiu de muncitor alcoolic; indecent de needucat și indecent de devotat; mărunțel de statură și oarecare, ca o coajă de săpun. Poate că tocmai datorită acestor calități s-a și dovedit, după numire, „comisarul de fier“ – conducea țara cu mănuși pline de țepi3. Conducătorul și l-a imaginat pe Ejov (cu înălțimea de un metru și jumătate, plus un centimetru) alături de impunătorul și bine-hrănitul Obergruppenführer Lorenz. A râs: mititel, dar mușcă rău! Cruzimea și credința de nezdruncinat a comisarului erau astăzi mai necesare ca oricând: în pragul războiului, o țară mare are nevoie de epurarea sângelui. Planul general de epurare consta din trei „aripi“: două vizibile și una secretă. Prima era menită să elibereze Uniunea Sovietică de foști: culaci neprinși în timpul colectivizării, funcționari ai țarului și ofițeri albi, care se adaptaseră cameleonic la noua viață și chiar se strecuraseră în rândurile activiștilor de partid de la toate nivelurile, socialist-revoluționari și menșevici, preoți și infractori. A doua aripă trebuia să lichideze baza de spionaj și diversiune a țărilor capitaliste (în primul rând a Germaniei, Poloniei și Japoniei). Contururile celei de-a treia aripi erau cunoscute numai conducătorului însuși: ea era gândită pentru primenirea și reînnoirea temeinică a elitei de partid – foști camarazi a căror trădare se întinsese de-a lungul celor două decenii postrevoluționare. Numai curățând organismul de plăgi și de boli se putea conta pe victorie în războiul inevitabil care se apropia. Comisarul poporului împărtășea îngrijorările conducătorului și la mijlocul anului care trecuse începuse o ofensivă energică pe fronturile interne care-i fuseseră indicate. Între altele, a pornit și operațiunea germană. Ea a fost deschisă de ordinul numărul 00439 al lui Ejov, care cerea „realizarea unei anchete amănunțite privind agenturile de spionaj germane nedescoperite până acum“ și ordona arestarea imediată a „agenților-spioni, diversioniștilor și teroriștilor germani descoperiți în cadrul acestei anchete“. Care s-au dovedit a se afla în țară într-un număr impresionant. În fiecare zi la amiază Ejov primea prin telegraf rapoarte despre mersul operațiunii; rezumate intermediare ajungeau regulat pe biroul conducătorului, care, cu fiecare nou document primit, se convingea mai tare de justețea deciziei de a-i „scărmăna pe nemți“. Inițial calculată pentru cinci zile, operațiunea s-a întins pe opt luni și jumătate. Începută cu arestarea unor cetățeni germani disparați, ea s-a transformat într-o vânătoare de grupări diversioniste și organizații teroriste mari, compuse din germani sovietici. Lista categoriilor „folosite de spionajul german“ și, ca urmare, supuse anchetei, a fost făcută de NKVD cu o precizie de-a dreptul nemțească: îi cuprindea pe toți cei care aveau fie și cea mai mică legătură cu tema, inclusiv în ce privea termenul vag și supus interpretărilor de „legături“. Ancheta s-a extins în toată țara, în primul rând în întreprinderile industriale, de apărare, feroviare, dar și în locurile cu populație germană compactă, începând din Ucraina, țărmurile Mării Negre și Mării de Azov, Crimeea, și terminând cu Kazahstanul, Siberia și Republica Germanilor de pe Volga. Au fost descoperite și anihilate „Uniunea Națională a Germanilor din Ucraina“, „Organizația germană de spionaj și diversiune din transporturile feroviare“, „Gruparea studenților germani de la Facultatea de Medicină din Saratov“; bubuiau în toată țara afacerile „Dușmanii“, „Rudele“, „Urmașii“… Numărul arestărilor a ajuns la zeci de mii. Anvergura neașteptată pe care a luat-o această acțiune a necesitat o schimbare de mecanică a procesului: curând, chestiunile pe linie națională au început să fie analizate nu pe cazuri individuale, ci „în bloc“. Documentația cu privire la fiecare acuzat, care includea condamnarea propusă de conducerea NKVD și de procuratură, era legată în „albume“ groase și trimisă la Moscova, pentru a fi analizată de către comisarul poporului Ejov și procurorul general al URSS, Vîșinski. Aceștia, ca să meargă mai repede, confirmau condamnările tot în bloc. Nimeni, nici conducătorul însuși, nici Ejov, nu dăduse dispoziții pentru trecerea la principiul „blocului“ în operațiunea germană: sistemul făcuse asta singur, ca urmare a inițiativelor de sus. Asta îl neliniștea pe conducător. Ca și râvna maniacală care apăruse în ultimele luni în diferite locuri: limitele trasate în epurarea pe linie națională erau încălcate permanent, șefii locali ai NKVD cereau insistent lărgirea lor; extindeau arbitrar lista categoriilor supuse anchetei, falsificau acte, arestând și dând drept naționale alte categorii (cei din coloniile de muncă forțată sau foști zeki4); au început, de la sine și fără nici un ordin de sus, două operațiuni naționale, neprevăzute inițal în planul general: cea finlandeză din regiunea Leningradului și Karelia, cea românească din Ucraina… Ce era asta? O lenevire a cadrelor și prostire în masă, care transforma zelul oficial în minciună și tiranie? O încăierare pentru puterea locală care zdruncina neobservat sistemul pe dedesubt, amenințând să scape de sub control? Conducătorul și-a luat ochii de la vâltoarea de pești și a privit în jur. Ce se petrecea acolo, dincolo de acele de brad ce fremătau în vânt, dincolo de lanțurile muntoase ale Caucazului, dincolo de stepele kalmâce – în țară? Trăia de câteva luni fără să înțeleagă și, mai ales, fără să simtă asta. Era ca și cum i-ar fi amorțit un organ nevăzut, dar foarte important. Sau ca și cum un cal musculos s-ar fi transformat brusc sub șa într-o umbră transparentă, zicându-i: Încearcă să mă atingi – mâna îi cădea în gol. Cu toate acestea, simțurile lui erau în ultima vreme încordate la maximum – percepea acut nu numai lumea înconjurătoare, culorile ei, sunetele și mirosurile, ci și semnalele dinlăuntrul propriului organism: contracțiile scurte ale mușchiului inimii, curgerea pulsantă a sângelui prin vene și artere, frecarea osului de cartilaj, alunecarea unei înghițituri de salivă prin esofag. Astăzi, de exemplu, simțea că i se mișcă întruna ceva, chinuitor, sub diafragmă. La început pusese asta pe seama chinurilor creației, apoi a cinei prost gătite sau a unui polip abdominal, dar acum i-a trecut prin cap: Dacă sunt pur și simplu grijile? Își făcea griji pentru țară, care devenise deodată imprevizibilă și nu tocmai ascultătoare. Conducătorul a aruncat ultima bucățică crapului-războinic pe care-l îndrăgise; și-a clătit mâinile în apa încă învolburată a bazinului, și-a scuturat firimiturile de pe genunchi și s-a ridicat în picioare. A făcut un semn din degete, și în câteva clipe bucătarul a răsărit lângă el (de data asta fie alergând chiar pe marginea aleii, fie zburând prin aer; oricum, pietrișul n-a mai scrâșnit sub ghetele lui). Mirosea puternic a bucătărie – a muștar și ulei de floarea-soarelui încins. Conducătorul a mișcat din nări, dezgustat. – Uite, pe voinicul ăsta cu înotătoarea zdrențuită să mi-l pregătești la prânz, a zis el, arătând spre războinic. Și a intrat în vilă, să lucreze.

1 Politica populară național-socialistă. (N. a.)

2 Departament care se ocupa cu propaganda nazistă în rândurile etnicilor germani din afara granițelor Germaniei. (N.a.)

3 Aluzie la numele lui Ejov: ej (pronunțat ioj), în rusă, înseamnă arici. (N.tr.) 4 Termen argotic pentru deținuții din închisori sau din lagărele de muncă forțată. (N.tr.)

(Avanpremieră din romanul lui Guzel Iahina – Copiii de pe Volga,
traducere în limba română la Editura Humanitas Fiction,
în colecția „Raftul Denisei“, de Luana Schidu)

Referințe de presă în Germania

La trei ani după debutul ei fulminant cu bestsellerul Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina publică un nou roman și mai viu, și mai atrăgător, care se bucură deja de faimă internațională. Coloniile germane de pe Volga, anii 1920–1930. Iakob Ivanovici Bach, profesor în satul Gnadental, primește propunerea să dea lecții de germană unei tinere de pe malul opus al fluviului. Vrea să refuze, dar, fără să priceapă nici el cum și de ce, acceptă. Între Bach și eleva lui se naște o poveste de dragoste care nu va fi cruțată nici de prejudecățile sătenilor, nici de istorie. După ce trăiește mai multă vreme izolat, la revenirea în satul natal descoperă uluit că întreaga lume pe care o cunoștea a dispărut. Vechile ierarhii nu mai există, iar cel care pare să conducă acum îi cere să scrie mai întâi informații despre locuitorii și tradițiile satului, apoi basme și povești. Retras la ferma de peste Volga, Bach scrie fără să se mai poată opri și descoperă, de câte ori se reîntoarce în Gnadental, că fiecare rând compus de el devine realitate. Suntem absorbiți astfel într-o lume magică, în care adevărul crud al istoriei nu este însă mai puțin covârșitor. •„Importantă la acest roman este desfășurarea narațiunii de-a lungul graniței flexibile dintre basm și realitatea brutală. Una dintre scenele cele mai fascinante ale cărții este lupta interioară a lui Stalin cu adversarul său Hitler [… ]. Guzel Iahina ajunge la măiestria de a aduce laolaltă cât se poate de firesc caracterul minor al vieții de la țară și măreția istoriei universale. A rezultat un roman istoric captivant; dar, altfel decât s-ar aștepta, autoarea nu înfățișează o acțiune reală searbădă, ci o parabolă cu o privire mitică asupra lumii.“ (Sächsische Zeitung) • „Poezie, viață de zi cu zi, politică și război, nostalgii și dezamăgiri ale emigranților și ale celor întorși, toate se varsă în fluxul povestirii dând naștere unui mare roman. Pe celălalt mal al Volgăi, departe de haos și colectivizare, foamete și expulzări, Guzel Iahina descrie cu exactitate psihologică universul paralel al lui Bach.“ (Leipziger Volkszeitung) • „Mereu apar înlănțuiri de basm și întâmplări neprevăzute, care construiesc tensiunea și împing mai departe acțiunea romanului. Guzel Iahina le amestecă cu elemente de tip legendar și fapte confirmate istoric. În acest fel se naște o țesătură lingvistică foarte colorată, care se condensează în epopeea tragică a germanilor de pe Volga.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)