În vremuri de pandemie

Seara târziu, dar și noaptea, de pe balcon, privim strada. Nici țipenie de om, totul e încremenit, lume golită de viață, un decor cinematografic care arată straniu, așa, în perfectă stare, dar complet abandonat, univers îmbolnăvit din care oamenii lipsesc, s-au retras din fața unei amenințări cum probabil nu s-a mai văzut. Iar atmosfera aceasta dintr-un cartier oarecare al Bucureștiului se multiplică neliniștitor la scara întregului oraș, a țării întregi, a continentului, a Pământului despre care ne plăcea să credem că ne aparține și că îl stăpânim. Trăim o pandemie pe care nu ne vine să credem că o trăim. Avem de înfruntat un virus necunoscut și suntem depășiți de dimensiunea agresiunii. Neputincioși să-l combatem, să-l anihilăm, încercăm doar, cu eforturi disperate, să-i încetinim răspândirea exponențială, care tinde să cuprindă întreg spațiul nostru vital. Existența fiecăruia dintre noi s-a schimbat brusc, în sensul unei restrângeri de activitate și de mișcare până la cote greu de suportat. După principiul bulgărelui de zăpadă care se rostogolește și se preschimbă în avalanșă, rând pe rând, statele, oricât de puternice, au fost afectate și tot mai multe domenii din ceea ce înseamnă sistemul social, mediul firesc de existență sunt împiedicate să funcționeze normal. Reperele obișnuite la care ne raportam, proiectele și orizontul nostru de așteptare nu mai sunt valabile, s-au bulversat. Atunci când răul va fi trecut, vom măsura pierderile, cele directe și atâtea altele colaterale. Acestea vor fi uriașe, nu încape nicio îndoială. Iar lumea nu va mai fi la fel. Va fi altul și felul cum o vom privim noi. Și poate vom găsi răgazul să ne privim și pe noi înșine atent și exigent și să schimbăm ce e de schimbat din setul nostru de valori, din modul nostru de a ne comporta, de a trece prin viață.