Expoziția „Isidore Isou“, care a fost deschisă între lunile martie și mai ale acestui an la Centrul Pompidou din Paris, a prezentat câte un eșantion al fiecăruia dintre diversele domenii care l-au preocupat pe atipicul avangardist, reunind texte, desene, picturi, arhive inedite, publicații și pelicule cinematografice. Organizatorii au avut la îndemână arhive recent achiziționate și câteva împrumuturi din colecții private, ei expunând pentru prima dată tablouri din seria Nombres, poemul/desenul lettrist Swing și filmul Traité de Bave et d’Eternité (Tratatul despre bale și eternitate). Decupajul expozițional în părți tematice, potrivit unor termeni ai lexicului novator al lui Isidore Isou (Amplique-ciselant, Hypergraphie, Peinture hypergraphique, Du cadre supertemporel à la méca-esthétique), a iscat unele neajunsuri de orientare oricui ar fi vrut să urmărească mai curând un parcurs cronologic decât unul făcut pe discipline (poezie, roman, arte plastice, cinematografie). Dar știm că organizarea unei astfel de expoziții avangardiste nu poate satisface în întregime și sunt sigur că mai nemulțumit decât oricine ar fi fost, dacă ar fi trăit, Isidore Isou însuși, deoarece ar fi apreciat că este un spațiu expozițional mult prea restrâns pentru ambițiile megalomanice nutrite de el. Nu a apucat să viziteze nici prima expoziție retrospectivă, care i-a fost dedicată, la ICR de la Paris, deschisă la două luni după moarte, în 2007.
Dar, chiar dacă nu a fost exhaustivă, expoziția a avut meritul de a ilustra un ansamblu revelator al domeniilor pe care Isidore Isou le-a explorat, în încercarea sa de a bulversa, prin realizări proteiforme, toate codurile artei și ale științei postbelice. A ieșit în evidență voința lui de a îmbrățișa Totul într-un singur elan contestatar și trebuie replasate în contextul epocii lor cele expuse pentru a avea măsura corectă a ceea ce au reprezentat, ca gest avangardist transgresiv, în momentul apariției. De exemplu, titlul manifestului La dictature lettriste era polemic și provocator într-o perioadă în care căzuse un anumit fel de totalitarism în Vest și se înfiripa o altă formă a lui în Est. Pentru Isidore Isou, era un bun mijloc de a atrage atenția asupra stării de confuzie în care se afla artistul în perioada imediat postbelică. Astfel, aș putea spune că dictaturii proletariatului i se opunea dictatura… prolettrariatului. Atitudinea provocatoare se va manifesta și prin apariția cărții Isou ou La Mécanique des femmes, în urma căreia autorului i se va intenta proces, iar ziarul „Samedi Soir“ titra: „În închisoare, Isidore Isou pregătește revoluția și licența în filosofie“.
Câteva manuscrise anterioare sosirii în Franța au oferit unele explicații asupra a ceea ce avea să devină opera. Astfel, pe o filă a unui caiet cu „Jurnal românesc“ se poate citi următorul „memento“ scris la 15 ani: „MORALA: De citit când vei fi nefericit. NU FI PROST, Izule, TOT TU VEI FI CEL MAI TARE OM din LUME“. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Izu trebuia să se compare cu mari nume ale civilizației planetare și bineînțeles că nu a întârziat să o facă. Dau, în acest sens, un prim citat (a cărui traducere îmi aparține, la fel ca la următoarele) din monumentalul op teoretic (1400 de pagini și vreo 3 kg) La Créatique ou la Novatique: „Dacă m-am comparat cu Baudelaire, cu Monet, cu Stendhal sau cu James Joyce, Adam Smith sau cu Karl Marx, cu Descartes, este pentru că i-am considerat pe acești autori drept creatori importanți, pentru că descoperirile mele sau invențiile pe terenul lor de realizări îi egalează (s.a.) […] Isidore Isou s-a decis să se exprime tocmai pentru că ființe precum Moise, Shakespeare, Galilei, Sade, Descartes au putut obține o glorie nemuritoare și pentru că el știa, încă din tinerețe, că putea să reunească mai multe decât toți înfăptuitorii laolaltă, până în punctul în care să atingă o ordine a grandorii și a meritului de neconceput până în acel moment./ Pentru mine, Ieremia, Iisus, Mallarmé, Marx, Aristotel sau Hegel și Edison sunt autori pe care îi depășesc prin aportul meu“ (La Créatique ou la Novatique, Éditions Al Dante/Leo Scheer, 2003, pp. 786–787).
Stima de sine (exprimată și prin folosirea persoanei a treia), hipertrofiată și necontrolată, va crește necontenit, în acest sens stând mărturie cele scrise peste ani: „În orice caz, deja din România, prin constituirea metodei mele de invenție și de descoperire, prin speranțele de a deveni un Mesia sau Sfântul Spirit al Culturii și al Vieții, pentru mine, evoluția lucrurilor trebuia să se petreacă după planul meu, pentru ca semenii mei și persoana mea să ajungem în Eden – dacă nu, cu atât mai rău pentru ei decât pentru mine“ (Ibidem, p. 1316). În spiritul (sfânt) al celor propuse aici, am putut citi pe un afiș de la alegerile legislative din 1993 (când a fost candidatul Uniunii tineretului și a creatorilor) următoarea promisiune: „Cu Isidore Isou-Goldstein, pentru o societate a abundenței și a fericirii“. Mulțumin candidatului utopist pentru buna intenție, am mai auzit din astea, și trebuie să adaug că multe dintre ideile sale politice fuseseră îmbrățișate de mișcarea contestatară din luna mai a anului 1968.
Născut la Botoșani, „localitate de provincie din România, un fel de insulă Samoa a unei țări disprețuite“ (Ibidem, p. 917), și ajuns la București, Isidore Isou a participat la cercurile studențești comuniste și sioniste și a avut activitate la revistele evreiești, mai ales la „Mântuirea“, condusă de Isac Ludo. Împreună cu Serge Moscovici și cu Harry Panzer, a avut în intenție scoaterea unei reviste de avangardă, „DA“, apărută în număr unic (nimic surprinzător pentru o inițiativă avangardistă) sub titlul „Generația 944“. Trebuie remarcat că aici era lansată atât o primă manifestare publică a esteticii „verbismului“, cât și o primă sfidare adresată dadaismului. În „autoficțiunile“ sale, Isidore Isou se referă la preocupările consacrate studiului operelor disponibile în țară: „Am cunoscut constrângerile sistemului nazist, apoi ale sistemului comunist stalinist (un neadevăr evident: el părăsise țara în prima jumătate a lui 1945 – n.m., V. S.), în România, unde se pot găsi, dar nu ne dăm osteneala, câteva dintre articolele cu textele cele mai consecvente, care dovedesc faptul că știința de bază a acestor dictaturi și cenzura lor nu m-au împiedicat, în ciuda oricărui impediment, să-mi exprim ideile progresiste, originale“ (Ibidem, p. 916).
Isidore Isou va afirma, de asemenea, că ansamblul esteticii lettriste era deja prezent in nuce în manuscrisele redactate, după lungi cercetări, aceasta fiind deja conturată în momentul plecării din țară. Însă unii critici au constatat că multe documente și publicații suprarealiste invocate puteau fi consultate doar la Paris. Ceea ce nu înseamnă că el nu a fost un asiduu frecventator al bibliotecilor (asemenea lui Tristan Tzara, de altfel) și un autodidact de formație enciclopedică rar întâlnită. Pentru a oferi un fundament istoric mișcării sale, Isidore Isou scotocea temeinic prin arhive și se gândea mereu la scrierea și păstrarea de documente care să nu fie mai prejos decât acelea pur artistice (atât cât puteau fi producțiile avangardiste). Nu știu cum se face, dar, în ciuda faptului că avangarda se dorea demolatoare a oricărui trecut, ea își fabrica grijuliu trecutul și manifesta violente accente protocroniste. De exemplu, sosit în vremuri tulburi la Paris cu o valiză de manuscrise, Isidore Isou va afirma că manifestul La Dictature lettriste a fost conceput cu câțiva ani înainte de editare, el putând aduce drept mărturie articolele scrise în românește și scrisorile prietenilor de atunci. În privința gesturilor destructive, nimic din toate acestea. Mai mult: a depus la Biblioteca Națională nouă volume fotocopiate din La Créatique ou la Novatique.
Neîndoios, intrepidul și excesivul (în sensul bun al termenului) Isidore Isou a fost un om foarte grăbit. La 17 ani a conceput poezia lettristă, iar după doi ani a publicat prima sa revistă literară. La doar două zile de la sosirea la Paris, obținea o audiență la Gaston Gallimard (care i-a publicat după doi ani prima sa carte la prestigioasa editură), după patru luni, organiza o primă manifestare colectivă lettristă, iar după un an, întrerupea, la teatrul Vieux Colombier, spectacolul cu o piesă a lui… TristanTzara și distribuia manifeste publicului. „Cel mai tare om din lume“ a încercat să-și devanseze mereu epoca – aceasta a fost o importantă concluzie trasă după vizitarea expoziției. De exemplu, prin teoria artei infinitezimale, el prefigura arta conceptuală, formulată după un deceniu, iar cu filmul de lungmetraj Traité de bave et d’éternité, imagina și practica disocierea imaginii de sunet, fiind printre primii, dacă nu cumva primul, care a realizat alterarea peliculei prin zgâriere (a fost marele scandal al Festivalului de la Cannes, în 1951). O „Peinture parlante“, constituită dintr-un magnetofon, difuza lectura unui text despre posibilitatea unei picturi sonore. La sfârșitul expoziției, o etajeră, conținând diferite instrumente și suporturi pentru creație, formând un „Ensemble d’oeuvres supertemporelles“, invita vizitatorii să devină coautori la realizarea colectivă de opere neterminate niciodată.
Înzestrat cu o gândire sistematică și iconoclastă, contestatul și adulatul Isidore Isou și-a extins preocupările și reflecția, într-o manieră deconcertantă, deopotrivă asupra artelor plastice, arhitecturii, politicii, economiei, matematicii, medicinii, psihologiei și erotologiei. Metoda aplicabilă ansamblului tuturor ramurilor culturii va fi numită de el „Kladologia“ (în greaca veche însemna „creangă“, „ramură“). Prin urmare, de la noi la… Kladologie, adică din România la inventarea de concepte specifice pentru „avangarda avangardei“ din partea celui ghidat după principiul „metagrafomaniei“ (o derivație ad-hoc, pe care o inovez și eu, de la „metagrafologie“). Vizitatorii expoziției și-au făcut o idee despre permanenta dorință de autodepășire și de reinventare de sine a lui Isidore Isou, despre polivalența operei sale insolite, prezentă la Muzeul Național de Artă modernă printr-un corpus ilustrativ.