Dincoace și dincolo de Cernobîl

Leonid Andreev, pe care îl iubesc foarte mult, are o parabolă despre Lazăr, care a văzut moartea. Și acum este ca un străin, niciodată nu are să mai fie ca toți ceilalți oameni, deși Hristos l-a înviat…“ (Arkadi Filin, lichidator)

orice s-ar scrie despre catastrofa de la Cernobîl are aerul unui șablon banal sau al unei statistici înghețate. Mii de morți, mii de bolnavi incurabili, mii de copii născuți cu malformații teribile, câteva generații afectate iremediabil de radiațiile înmagazinate în corpurile părinților, sute de locuri contaminate și părăsite în jurul centralei nucleare, ecosisteme distruse definitiv, spectrul radioactivității nevăzute stagnând funebru ani de zile deasupra Europei, timp suspendat, război ideologic, orgoliu politic, minciuni, omisiuni, manipulări și absurd. Toate par componentele unei Apocalipse intrate în istorie, deci transformate deja în poveste, într-un imens eufemism al morții. E specific, de altfel, regimurilor totalitare să înconjoare adevărurile care nu le convin (și mai ales cele legate de morțile acelora pe care pretind că i-au făcut fericiți) cu o rețea de tăceri și de falsuri liniștitoare. Cei care au supraviețuit unor asemenea incertitudini fatale se aseamănă biblicului Lazăr cel înviat de Hristos și se pot confrunta, adesea, cu suspiciunile semenilor care încă nu au văzut moartea, precum ei.

Dar adevărata poveste e cea a destinelor frânte începând de atunci, din 26 aprilie 1986, „vineri spre sâmbătă“. Viețile a sute de mii de oameni de toate categoriile din Ucraina, Belarus și Rusia (pe atunci toate părți ale colosului multinațional numit Uniunea Sovietică) au fost spulberate de aroganța criminală a unui regim pentru care ele nu valorau nimic în comparație cu performanțele unei tehnologii riscante, scăpate de sub control în condițiile „Războiului rece“. Câteva dintre traseele acestor „oameni de le Cernobîl“ au fost surprinse în dramatice narațiuni de jurnalista și scriitoarea Svetlana Aleksievici, specializată în gen prin cărți analoage despre Al Doilea Război Mondial, războiul din Afganistan sau căderea URSS. Rugăciune pentru Cernobîl. O cronică a viitorului e un testimonial tulburător care adună istorii orale ale mai multor categorii de martori și supraviețuitori ai catastrofei. Stând de vorbă cu ei (asumându-și riscul apropierii de cei contaminați și de lucrurile lor – cu unii a stat la masă, de pildă, altora le-a suportat comportamentele traumatice), autoarea le-a consemnat declarațiile, trecându-le între paranteze reacțiile, gesturile și mișcările din timpul discuțiilor. Cei mai afectați au fost, desigur, așa-numiții „lichidatori“, adică cei care, aproape fără nicio protecție, au fost mobilizați acolo imediat după explozia reactorului pentru a degaja zona, adică pentru a pune mîna efectiv pe reziduurile care emanau cantități uriașe de radiații sau pentru a se apropia de ele, cu scopul anihilării: pompieri, soldați, ofițeri, piloți de elicopter, șoferi de camioane. Dar au fost și ingineri chimiști și fizicieni, cercetători ai celor mai faimoase institute sovietice, medici, infirmiere, responsabili din Partidul Comunist și din echipa președintelui Gorbaciov, ziariști, fotografi și cameramani, soții și copii de lichidatori, care au trăit pe propria piele (adesea ani de zile după catatrofă) consecințele devastatoare ale radiațiilor. Toate istoriile sunt absolut zguduitoare, căci nimeni nu s-a mai confruntat vreodată cu implicațiile unor asemenea evenimente, iar Svetlana Aleksievici nu cenzurează și nu intervine în amintirile dureroase ale celor implicați. Un singur capitol reprezintă crezul autoarei, un fel de „interviu cu sine însăși“, în rest doar sunt transcrise poveștile despre lumea post-Cernobîl: proliferarea necontrolată a tipurilor de cancer la cei implicați și la copiii lor (cu inimaginabile suferințe fizice), izolarea de ceilalți (inclusiv după moarte, căci cei decedați erau înmormântați în condiții stricte și-n cimitire speciale), familiarizarea nefirească a copiilor cu boala, anormalitatea și moartea, încercările de golire totală a localităților din apropierea centralei nucleare (acoperirea caselor cu praf izolant sau chiar dărâmarea lor, îngroparea tuturor animalelor împușcate, raderea efectivă a suprafețelor de pământ contaminat, interdicția de a atinge ceva provenind din mediul afectat), viața celor care au ales să rămână acolo singuri și decuplați de la utilități, comerțul subteran cu produse furate din casele părăsite, traiul în corturile care alcătuiau taberele militare ale lichidatorilor și ale gardienilor „Zonei“ (trimiterile tarkovskiene erau inevitabile), zilele în stare de război (coloane de mașini militare și de autobuze, elicoptere, miradoare cu paznici înarmați, garduri), peisajele apocaliptice din zilele de după explozie (absența subită a insectelor și a păsărilor, agitația animalelor, copacii și râurile colorate ciudat, dominanta liniștii rău-prevestitoare, succesiunea ordinelor de evacuare și a inutilelor sfaturi preventive), agoniile muribunzilor în secțiile oncologice, atmosfera din școli, din instituții, din apartamente, relațiile dintre colegi, prieteni, soți, iubiți (mai poți face dragoste cu cineva care a fost acolo? Mai ai dreptul să dai naștere la copii? Poți sta aproape de „ei“? Accepți distincțiile și decorațiile sovietice, te consideri un erou? Ai fi putut refuza mobilizarea și ispita primelor imense?), marginalizările sociale, tarele psihice, schimbările radicale de concepție (reconsiderările profunde ale metafizicii, ale ideologiei socio-politice, ale credinței în comunismul sovietic și ale locului “sufletului slav“ în lume), bancurile la temă, presupusul rol pozitiv al ingerării de lapte și de votcă etc.

Cernobîlul devine nu doar evenimentul care a cenzurat dramatic existențe, ci unul care a marcat destinul URSS și a repus în discuție etosul slav, atât de legat de pământul originar, de iluzia salvării istorice, de misticism, de puterea universală și de eroismul cu orice preț. „Odată am auzit sau am citit că problema Cernobîlului este pentru noi , în primul rând, una de autocunoaștere“, spune, la un moment dat, un adjunct al asociației republicane „Scutul Cernobîlului“. Iar autoarea afirmă: „Dar eu privesc Cernobîlul ca pe începutul unei istorii noi, el nu este numai o cunoaștere, ci și o arheocunoaștere, pentru că omul a început să pună sub semnul întrebării vechile reprezentări despre sine și lume. Când vorbim despre trecut sau viitor, ne punem în aceste cuvinte reprezentările noastre despre timp, dar Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului. Radionuclizii aruncați desupra pământului nostru o să reziste cincizeci, o sută, două sute de mii de ani. Și mai mult. Din punctul de vedere al vieții oemenești, sunt veșnici. Și atunci ce putem pricepe?“ Astăzi împrejurimile Cernobîlului, devenite o „Mecca nucleară“, sunt incluse în circuite turistice și au devenit sursă de cadre originale pentru tot felul de hipsteri fotografi. Și atunci, cu această pseudo-distracție atomică altoită peste un imens cenotaf, mai e ceva de priceput?

Nu există o explicație definitivă și coerentă a evenimentului, tocmai fiindcă ceea ce s-a întâmplat la Cernobîl a problematizat omul contemporan în natura sa complexă, deopotrivă fizică, psihică și intelectuală. Rezultat al unor investigații jurnalistice personale, cartea Svetlanei Aleksievici conține istorii vii ale omului, cu ramificații din cele mai surprinzătoare, iar nu șabloane științifice, politice sau filosofice, emise prolix și prețios. Adevărul șocant al acestor istorii își vădește natura aspră exact în caracterul său fragmentat, nemaiîntâlnit și deloc încheiat. Dincoace și dincolo de Cernobîl sunt doar viața și moartea, nimic altceva. O carte despre așa ceva este oricând valabilă.