Italia rurală la începutul secolului 19 și reflexele sociale concrete ale marilor evenimente istorice reies pregnant din povestirile autobiografice ale lui Massimo d’Azeglio (1798- 1866), pictor, important om politic, nu doar scriitor. Iată în traducere un prim fragment.
[…]
Mulți, atât de mulți – mai ales străini – au crezut că studiază poporul nostru, adevăratul tip de italian, petrecând o jumătate de oră într-o crâșmă di Roma ori din Napoli, cutreierând pe plaiuri și luând masa ori doar o gustare în casa unui țăran sau în coliba vreunui păstor; venind călare, îmbrăcați ca domnii, cu lanț la ceas, lornion, mănuși bej, vorbindu-li-se cu excelență și răspunzând cu oameni buni! Da! Să nu vă așteptați ca oamenii buni să-și dea jos masca atunci când vorbesc cu astfel de tipi!
Ca să vezi cum sunt, trebuie procedat cum am făcut eu.
– Și știți, domnule cititor ori doamnă cititoare, cum am făcut eu? Ascultați-mă și o să vă spun pe dată.
Aveam între douăzeci și douăzeci și cinci de ani, constituție robustă, gânduri puține, iar bani, și mai puțini. Nimeni nu știa că eram și eu pe lume, iar eu voiam să se știe.
– O să devin pictor, mi-am zis, și o să fac să se vorbească despre mine.
Zis și făcut. Timp de zece ani, nu într-o zi, ci din mai până în octombrie, am colindat prin țară. Când într-un loc, când în altul, mă instalam în casa unui țăran, unde plăteam casa și masa, trăind la un loc cu familia.
Mă îmbrăcam cam ca ei – cum se îmbracă cei nu foarte săraci –, adică un surtuc (jacquette) din velur albastru, pantaloni idem; aveam un cal nepotcovit ca toți de pe câmpia Romei, cu o șa ca a văcarilor, cu alte cuvinte cu oblâncul înalt de o palmă în față și în spate, ca militarii din secolul 16. Două traiste, un palton castaniu garnisit cu mătase verde; o baionetă – un fel de lance – adică spadă scurtă, baston din lemn de corn de doi metri lungime, cu o măciulie în vârf din același material – instrumente bune să te aperi de animalele care trăiesc liber pe câmpia din jurul Romei, o pușcă în bandulieră, iar în buzunarul drept al pantalonilor cuțitul – desigur, și cuțitul: câte bordeie, atâtea obiceie.
Așa, nici mai mult, nici mai puțin arăta uniforma mea, nici cea mai puțin pitorească, nici cea mai puțin comodă din câte am purtat. Acum trebuie să mai adaug o împrejurare și, cum sinceritatea este virtutea mea preferată, o să v-o relatez, deși mă cam jenez.
Cum nu era chip să am un slujitor – și apoi, independența a fost întodeauna marea mea pasiune –, mă conformam proverbului, Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă. Iar pe calul meu, iubit ca pe un frate – oricum, caii și câinii sunt adevărații domni – îl îngrijeam singur, atât pe drum cât și unde poposeam, iar mâinile mele albe îi dădeau fân ori iarbă – nu se folosește nutrețul – îl țesălau, îl curățau, ba chiar – întotdeauna mi-a plăcut curățenia – trebuiau să se coboare după umila mătură, pentru ca grajdul și boxa să nu fie murdare. Vrei scopul? Atunci, și mijloacele; fără mofturi!
Așa mi-am atins scopul: să studiez nu numai copacii, ci și oamenii.
Oamenii buni credeau că sunt de-al lor, nu aveau de ce să se ascundă de mine, așa că îi vedeam cum erau cu adevărat, cu ideile, gândurile, viciile, defectele lor etc.; și cum vorbeam bine în dialectele lor, niciun văl nu se interpunea între ei și mine.
Eu, care n-am făcut niciodată pe democratul – la ce mi-ar folosi? –, n-o să cad în extaz în fața calităților țăranilor și ale poporului. Am găsit printre ei buni și răi, ca în toate celelalte clase. Cele șapte mari păcate și cele șase virtuți, cardinale și teologale …, cam ca peste tot; cu toate că mai mereu eu am fost de partea celor călcați în picioare, iar acei bieți oameni, cărora mai mult oamenii decât providența le pun dinainte o pâine amară cu iz de mucegai, m-au făcut întotdeauna să încerc pentru ei o ușoară înduioșare și o parțialitate ce mă împinge să-i absolv mai ușor de vreo pungășie decât pe cei ce au o soartă mai bună.
Uneori am avut prieteni printre ei. Prieteni care m-au iubit și pe care i-am iubit și eu și de care mi-amintesc și acum cu afecțiune. Firi necioplite, mândre, dar care, călăuzite spre bine, sunt într-adevăr excepționale.
Mi-aduc aminte de un anume Venanzio din burgul Marino – vechea feudă a familiei Colonna – un tânăr de vârsta mea, tipul autentic de viță veche romană, cum îl vedem în basoreliefurile de pe Columna lui Traian, cu mușchi proeminenți, privirea încruntată ș.a.m. d. Într-atât încât, într-o bună zi, nemaiștiind ce să-mi ofere, căci mereu voia să-mi facă un serviciu, mi-a zis:
– Vezi, tu, Massimo, dacă te supără careva … doar o vorbă și Venanzio … gata!
Și nu era o figură de stil: Doamne ferește să-i fi indicat pe careva, că l-ar fi dat cu adevărat gata.
Cum mi-a venit în minte Marino și tot trebuie să încep de undeva, ca oricare alt sat, Marino este bine ales, așa că am să pornesc de acolo, unde, în două rânduri, am petrecut între zece și unsprezece luni.
Marino, feudă, cum am zis, a familiei Colonna ab antico, este o cetate la 14 mile de Roma, la jumătatea coastei muntelui Albano. Pustietatea ce înconjoară orașul etern se termină la circa o milă de porțile ei, unde apare din nou vegetația.Vii, livezi de măslini, câmpuri cultivate cu ceapă, marele produs de export al satului și mândria Pieței Navona, principalul lui loc de desfacere. În capătul opus începe cunoscuta pădure La Faiola, ce se continuă neîntrerupt până în Calabria și care, probabil, a rămas mereu în picioare de pe vremea când pădurea Ercinia era ferită de loviturile securii, grație templului Dianei.
Templul, în paranteză fie spus, unde nu îmbătrâneai, dacă ocupai postul de sacerdot. Însă plata trebuie să fi fost mai mult decât atrăgătoare, deoarece postul nu rămânea vacant, în ciuda concursului prin care îl obțineai. Un concurs la care, poate, în zilele noastre puțini preoți ar vrea să se prezinte.
Titularul de la Diana Ercinia era constrâns prin lege să se prezinte pe esplanada din fața templului indiferent de cine ar fi fost chemat și trebuia să-l înfrunte într-o luptă cu dăgi.
Supraviețuitorul sau rămânea pe post sau devenea titularul.
Trebuie adăugat că era vorba de un beneficiu rezervat gladiatorilor în retragere.
Acum pădurea La Faiola este refugiul tuturor celor care nu au pregătit un răspuns în fața oamenilor legii: este regatul involuntar al briganzilor, cadrul în care intră nenumăratele povestiri despre răpiri, omucideri, răzbunări, surprize și uneori despre aventuri amoroase; fără a pune la socoteală că este o mină inepuizabilă pentru a studia toate speciile de copaci de toate vârstele; cadavrele, scheletele lor, ce zac pe pământ până se prefac în pulbere; relicve de plante – o minunăție! –, apărute Dumnezeu știe când, au crescut și au căzut în cele din urmă de bătrânețe, fără ca omul, dușmanul a toate și al tuturor, să le năpăstuiască.
O mândrețe de copac! Și ce caută pe lume cel ce nu îngrijește o mândrețe de copac? Și ce caută pe lume cel ce nu înțelege că toate începuturile, toate forțele pământului strânse la un loc ar putea să spună fiat , adică, să se facă, un palat din marmoră, vreau să zic din aur și argint, iar palatul să fie ridicat într-un an sau doi; dar pot oare să spună sărmanii neputincioși fiat, să se facă, un stejar de patru secole? Și ce caută pe lume cine pune să fie tăiat de la bază ca să-și construiască o casă cu obloane verzi, fațada de culoarea piersicii pale și stâlpi din stucatură?
Ce-i drept, asemenea lucruri nu se întâmplă la popoarele cu adevărat civilizate:
Exemplul I: palatul din cristal de la Londra , ce s-a ridicat mândru, mai înalt, decât doi copaci frumoși din Hyde Park, de nici nu-ți vine să crezi;
Exemplul II: Parcul Kew , unde un copac căzut (căzut de la sine, se înțelege) este împrejmuit cu un gard pentru a salva de la distrugerea totală vestigiile unei frumoase opere a Creatorului;
Exemplul III: vorbele unui mare principe. Un arhitect i-a propus lui Emanuele Filiberto să doboare un stejar bătrân ca să facă loc pentru construcții:
– Nu stă în puterea unui principe să facă un copac falnic, i-a răspuns victoriosul de la San Quintino, întorcân du-i spatele arhitectului.
Numai că era vorba de un om cu cap și care cutreierase lumea!
Îmi dau însă seama că prea sar de la una la alta, dar anumite lucruri chiar nu pot fi trecute sub tăcere, când îți vine mingea în zbor. Mă întorc la Marino.
Satul este așezat pe o coastă foarte abruptă, formată din coama unui deal ce coboară de-o parte și de cealaltă printre râpe povârnite în prăpăstii adânci, întunecate și cu ape curgătoare; pătrunzi în el venind dinspre Roma printr-o poartă datând din secolul 17 cu frontonul spart, acoperit cu ghirlande de iederă, parietarie și alte asemenea plante; apoi, pe un drum îngust printre căsuțe joase și negre; după care urmează piața cu biserica și palatul familiei Colonna, o clădire masivă, de formă neregulată, de culoare închisă, unde găsești câte puțin din fiecare epocă arhitecturală. Din piața principală se face un drum mai larg. Casele sunt mai curate (am ieșit din vechiul Marino și am intrat în noul Marino) și ajungem în partea cea mai de sus a satului, unde se înalță turnuri crenelate, resturi din vechi ziduri de apărare. Mergând drept înainte pe o pantă accidentată, ajungi după două sute de pași la o fântâniță plasată la intrarea în La Faiola, ca anexă a parcului Colonna. În schimb, dacă te întorci spre stânga, fără să cobori, puțin mai departe, se continuă drumul larg, iar ultima casă de pe dreapta este o clădire mai îngrijită decât celelalte: pietonii intră pe o portiță, iar cei călare și carele pe o poartă care dă în bătătură ori în curte, cum vrei să-i zici.
În casa asta domnește (și guvernează, v-o spun eu) – jupân Checco Tozzi, un bun prieten de-al meu și stăpânul casei.
Dar înainte de a intra, două vorbe despre locuitorii din Marino.
Cei din Marino – ca de obicei, adevărul înainte de toate, și fără tămâieri, indiferent cui le-ar fi ele adresate – au o reputație proastă. Reputație care face să nu fie văzuți cu ochi buni când se nimeresc în preajma burgurilor de pe munte, cum ar fi Rocca Priora, Rocca di Papa, Grotta Ferrata, Castel Gandolfo etc., dar, în același timp, lor, asta le dă siguranța că nu-i va deranja nimeni; nu doar cu fapta, dar, Doamne ferește, nici măcar cu vorba, nici cu acele apelative amabile create din mila creștinească a sătulețelor spre beneficiul respectivilor vecini. Am remarcat că pe vechile feude ale marilor familii din Evul Mediu, Colonna, Savelli ș.a. a rămas în oameni amprenta vieții de atunci plămădită din ură, războaie și continuă pactizare, care, în acele secole fericite, reprezenta viața normală de-a lungul întregului an. Aproape peste tot găsești printre oamenii aceia tipul autentic de zbir, gata să-și înjunghie aproapele cu cuțitul, după care să se repeadă într-o biserică ori capelă; gata să-i fie credincios unui stăpân, să facă vrute și nevrute în contul lui sau pe cont propriu, ca să scape apoi de tribunal și de șeful poliției grație intervenției și protecției acestuia. Și măcar de-ar fi mania de a împlânta cuțitul în urma unei injurii sau a vreunei provocări; în schimb, adesea este doar dorința de a-și face un titlu de glorie; este condiția pentru a obține o poziție respectată și a fi privit, când trece pe drum, cu uimirea afectuoasă a fetelor proptite în ușă ori la fereastră în zilele de sărbătoare.
Și nu-i vorba de lovituri pe la spate. Fetele din Marino nu-i îndrăgesc pe trădători. E vorba de adevărate provocări – o să am prilejul să vă descriu vreuna – cu armele deținute, pe care, de altfel, le purtau cu cinste și vechii cavaleri. E vorba de luptă corp la corp, iar uneori, ca semn al valorii, a unuia contra mai multora.
Mi-aduc aminte de o zi cu un astfel de tânăr – și voi avea ocazia să vă povestesc – cu care m-am nimerit într-o încurcătură urâtă. Era într-o duminică pe înserate când el stătea în piață cu alții, cu surtucul pe braț și, brusc, a luat-o din loc, s-a dus în mijlocul pieței și a trasat o linie cu un cuțit.
– O să-l omor pe primul care va pune piciorul aici, a zis, trăgându-se deoparte. Voit, nimeni nu a contravenit, că doar îl știau pe Peppe Rosso, dar un biet om, care n-avea nici în clin nici în mânecă cu povestea, s-a nimerit acolo și a călcat pe linie. A primit, și nu pe la spate, o lovitură de cuțit, care, din fericire, nu l-a omorât și s-a vindecat după o lună; iar jupân Peppe a cotit-o printre oameni și a stat fugar vreo cincisprezece zile; apoi, când celălalt era pe cale să se facă bine, s-a învoit cu el prin intermediul femeilor din casă – vor fi fost la mijloc și niște bani –, s-a întors în sat la viața-i obișnuită și așa socoteala a fost încheiată.
Frumoasă modalitate, nu-i așa? E suficient să găsești calea pentru a te învoi cu partea vătămată și nu mai ai de-a face cu justiția. Și măcar să poți obține întotdeauna învoiala cu binele și cu o compensație! Că adesea se obține de frica a ceva mult mai rău!
Așadar locuitorii din Marino au o reputație foarte proastă și nu doar la țară; ei sunt însemnați cu cea mai neagră cerneală pe cea mai neagră pagină a cărții negre din palatul zis al Bunei-Guvernări din Roma, al cărui nume a rămas așa probabil pentru că acolo a locuit, Dumnezeu știe în ce secol, vreun chiriaș străvechi ce avea acest nume: dar nimeni nu-și mai aduce aminte.
De câte ori primăria din Marino trimite o delegație la Roma ca să obțină vreo favoare, bieții ambasadori sunt primiți în sus-numitul palat precum câinii în biserică; iar asesorul, lovind în pagina fatală a și mai fatalei cărți, îi primește de fiecare dată apostrofându-i:
– Ah! ah! Voi, soi rău din Marino, sunteți aici? …
Iar ei tot înmulțesc apelativele excelențele voastre și plecăciunile, dar totul e în zadar.
– Da, da, vă știm noi! … vă știm noi!
Și de cele mai multe ori se întorc cu mâna goală.
Iar acum, după ce am prezentat răul, să prezentăm și binele. La Marino, în tot timpul cât am locuit acolo, oamenii locului nu au furat niciodată vreo păstaie sau vreun ciorchine. Iar doamnele și domnițele din Marino ar fi putut să le dea unsprezece din douăsprezece puncte Lucreției, mamei fraților Gracchus și întreg sexului frumos din Sparta.
Și este la fel de adevărat că bărbatul din Marino – când e vorba de capitolul femei – nu glumește; dar cum pe lumea asta, mai devreme sau mai târziu, sistemul ofensiv îl domină pe cel defensiv, iar cine ține cu tot dinadinsul să o facă, o face, dacă nu azi, mâine, trebuie să le atribuim femeilor din Marino cea mai mare parte a meritului. Cinste frumoaselor femei di Marino! Căci, într-adevăr, sunt frumoase!
Acum să intrăm, iar dacă ceasul de la biserică merge bine și mai e doar un sfert de oră până la douăsprezece, trebuie să mai fie puțin până ce jupân Checco se întoarce de la carieră pentru masa de prânz.
Între timp stăm într-o încăpere de la parter, cu o pardoseală din lespezi cum se pun prin magazii. Pe pereți vedem picturi nu din cele mai rele, cu subiecte clasice: printre altele, celebra luptă a preotului Dianei, care-și apără enoriașa cu curaj, cu ditamai cuțitul în mână.
Această încăpere, căreia îi binecuvântez și astăzi răcoarea pe care am găsit-o de sute de ori când mă întorceam gâfâind după ce muncisem în orele fierbinți ale zilei (sufragerie, cameră de lucru, sală de dans, de ținut sfatul, de depozitat instrumentele mele de lucru, pălăriile, bastoanele, sapele, puștile de uz comun), lăsa să se vadă că, sub alt stăpân, găzduise o societate mult mai distinsă decât a noastră. În afara tabloului mai erau câteva dulapuri, câteva mese ce făcuseră parte dintr-un mobilier mult mai elegant decât cel folosit de obicei de țărani. Era evident că fostul stăpân era din clasa nobililor. Dar cum de era acum o asemenea locuință în proprietatea jupânului Checco Tozzi?
Nu ca să fac pe misteriosul, că nu-i genul meu, ci cu mâna pe inimă, trebuie să vă mărturisesc că îmi este imposibil să dau un răspuns exact la această întrebare.
Mi-am pus-o mie însumi de o sută de ori, pe când locuiam la Marino, le-am pus-o multor locuitori de acolo, unora din afară, ecourilor de prin râpe și ninfelor din pădure. În zadar: muți, cu toții. Despre jupân Checco Tozzi se știe doar ceea ce el, din amabilitate, lasă să se știe – și este foarte puțin; n-am zis puțin, să fie clar!
În ceea ce-i privește pe ceilalți, mai ales pe locuitorii din Marino, rămân la machiavellianul proverb Parum de Deo, nihil de … Checco Tozzi.
Ca atare, vom spune că el, conform axiomei juridice possideo quia possideo , avea în posesie această casă unde păstrase stilul de administrare al despotismului luminat, nu tiranic, ci stilul celui care știe că autoritatea-i este acceptată fără nici cea mai mică veleitate de împotrivire.
Dacă nu pot să-i dau cititorului informații despre obârșia jupânului Checco pentru solidul motiv că nu-l știu, pot, în schimb, să-i furnizez, dar fără să-mi asum răspunderea, zvonurile pe care foarte rezervat și extrem de rar mi le-a repetat câte unul la ureche.
Jupân Checco nu fusese întotdeauna la fel de bogat; în tinerețe fusese nevoit să muncească cu brațele – acum avea spre 50 – 55 de ani; în realitate, fără o nevoie anume, ci ca să nu piardă ocazia de a mai câștiga un ban, dar și din cauza îndelungatului obicei de a avea o ocupație; când nu era nimic de făcut în vie, la măsline, la fân sau mai știu eu unde, se ducea la carierele de travertin unde câștiga cu ziua; privindu-l cum desprindea materialul cu ciocanul din plumb și văzându-i brațele uscate, dar vânoase, arse de soare, înțelegeai prea bine, imediat, că nu întotdeauna făcuse pe dăltuitorul din pură pasiune pentru acea agreabilă meserie.
Se vorbea apoi de o încurcătură pe vremea francezilor – și la acest punct povestirile deveneau întunecate ca în gâtlejul lupului – și de o absență de câteva zile pe vremea republicii: nu-mi amintesc acum dacă era pe când Championnet se îndrepta spre Napoli sau pe când Ferdinand venea spre Roma.
Se pare că, după întoarcerea din această călătorie de plăcere, printr-o tranziție discret de rapidă, fața zeiței Fortuna, ce i se arătase lui jupân Checco diabolic de prost-dispusă, se transformase brusc într-una zâmbitoare de îndrăgostită. Ca prin minune, au dispărut când o porțiune dintr-o vie, când un mic ogor, apoi o căsuță, după care o anexă de bucătărie ori o pivniță și alte asemenea lucruri, care îi tot sporeau activele jupânului Checco. Se mai amintea de o nevastă; dar povestea nu răspundea deloc la cele trei întrebări de fond: nașterea, viața și moartea. Dar cum în casă era o jupâneasă Maria, cu cel puțin zece ani mai mult decât avea jupân Checco, pe care el și tot satul o recunoșteau drept soția lui, se poate crede că, dacă aceasta era mai bătrână, prima soție fusese mai tânără decât soțul. Însă actuala titulară – tot după câte se spunea – era bogată și-i adusese ca dotă lui jupân Checco, vii de preț.
Jupâneasa Maria – biata femeie! – muncea tot timpul, tăcea tot timpul, nu râdea niciodată și era șchioapă: la acest punct povestea lua o întorsătură neplăcută. Se vorbea despre o cădere pe treptele casei, de care jupân Checco n-ar fi fost total străin.
Dar, ca să fim drepți, trebuie să spun că, dacă nu l-am văzut niciodată tratând-o cu mare delicatețe, nici nu l-am văzut bătând-o sau maltratând-o, cum se întâmplă foarte adesea printre astfel de țărani. E adevărat, uneori, la prânz, jupân Checco îi dădea pe la nas cu șervețelul – aveam niște șervețele țepene ca de carton de puteai să le pui să stea drept –, dar nu cu mânie; era mai degrabă o formă de memorandum, pentru a fi readuse în minte reguli și ordine date odată pentru totdeauna. Într-adevăr, acest fapt personal nu tulbura câtuși de puțin seninătatea comesenilor, iar discuțiile se purtau ca mai înainte.
Ca să continui trecerea în revistă a familiei – la timpul său, voi avea și eu un loc la capitolul oaspeți –, acum îi vine rândul unei mătuși. Sora jupânesei Maria, mai bătrână decât ea, micuță, neagră, zbârcită toată, victima tuturor celor din casă și ca atare beneficiara protecției mele speciale, care mă răsplătea, ce-i drept, cu o duioșie mai mult decât maternă.
Se pare că pe vremuri nici mătușa Ana nu fusese lipsită de avere: dar trebuie să i-o fi donat lui jupân Checco sau ca o rentă viageră, ce-o fi fost, cu obligația să fie găzduită, să i se asigure cheltuielile, să fie încălțată și îmbrăcată. N-aș spune că jupân Checco ar fi încălcat înțelegerea. Nu, sigur nu, dar și azi mi se face milă de biata mătușă Anna când mă gândesc prin ce chinuri trecea. De pildă, bătrânei îi plăcea un pahar de vin bun: și poate, cu anii, chiar simțea nevoia. Dar era vreodată chip să dea vreunul pe gât la prânz sau seara? Niciodată. Jupân Checco o așeza lângă el; de cum lua loc, îi umplea paharul cu apă cu un strop de vin. Nici nu apuca să-l golescă, i-l umplea din nou spunându-i:
– Bea!
Îi răspundea în dialectul ei, sărmana:
– Dar eu abia băui!
Am văzut chiar cum bietei bătrâne i-au curs lacrimile la așa glumă!
Dar degeaba! Imbatabilul jupân Checco nu i-a dat nici măcar o zi de vacanță acestei glume. Am petrecut unsprezece luni la Marino; unsprezece luni a durat chinul ei; nici mai mult, nici mai puțin. Dar aveam eu grijă, așa că vinul nebotezat, băut de mătușă, mie mi s-a datorat. Aceștia erau oamenii bătrâni din casă. Să trecem la tineri.
Jupâneasa Nina, fiica din a doua căsnicie a jupânului Checco și singura lui moștenitoare, era veriga vie care lega în casa Tozzi pătura țăranilor îmbrăcați în surtuc și a orășenilor în frac.
Dacă cele două bătrâne purtau costumul pitoresc din sat (plasă neagră sau verde-închis pe cap, ca briganzii din Ernani, cu clama argintie deasupra, pieptar roșu și fustă albastru-verzui), jupâneasa Nina purta o rochie care, e adevărat, de foarte departe și cu unele abateri, urma totuși modelul din Journal des Modes din Paris.
N-am văzut de când sunt pe lume o ființă mai apatică decât jupâneasa Nina. Mult mai mult i s-ar fi potrivit ei și nu faimosului bărbat din Horațiu Iustum et tenacem propositi virum impavidum ferient ruina. Și de s-ar fi prăvălit cerul, nu puteai spera să dea vreun semn că nu este o bucată de lemn. În sinea mea, mai că-mi vine să cred că pe dinăuntru chiar era!
Am văzut oameni din casă care nu se simțeau bine, pe tatăl sau pe mama ei, bolnavi; că, har Domnului, ea însăși fusese cât pe ce să moară, dar n-am avut niciodată satisfacția să văd pe chipul ei de culoarea tagliatelelor, o schimbare sau să arate altfel de la un un minut la altul. Ferice de jupâneasa Nina! Dacă mai este pe lume, n-avem de ce să ne temem că o va părăsi din pricina vreunui chin sufletesc!
Acest cartof cu chip de om avusese însă abilitatea să trezească în inima jupânului Checo toată duioșia de care era el în stare. În virtutea acestei duioșii, a ținut să o promoveze de la condiția de țărancă la aceea de doamnă. Poate era vorba și de puțină ambiție. Dar dacă este așa, nu o putem învinovăți, cum facem cu toate ambițiile, că ar fi fost nesățioasă: cunoscându-l pe bărbatul pe care i-l adusese de la Roma și pe care îl ținea în casa lui, se putea clasifica printre cele mai sățioase ambiții.
Jupânul Virginio Maldura era norocosul muritor, nepot, dacă nu greșesc, al unui Maldura, pe jumătate pictor, restaurator și comerciant de tablouri vechi care locuia în Piața Barberini. Se pare că domnul Virginio, burlac, n-a reușit niciodată să găsească pe cele șapte coline și nici în respectivele paisprezece văi, o poziție, o ocupație sau serviciu, care să-i promită că va avea asigurate regulat, zi de zi, conform celei mai arzătoare dorințe a lui, micul dejun, prânzul și cina; să-i promită și să lase impresia că avea să se țină de cuvânt.
Nu cunosc deloc povestea amorurilor domnului Virginio și ale doamnei Nina care, mai ales în ceea ce o privește pe ea, trebuie să fi fost plină, dacă nu de emoții și palpitații, sigur, de împrejurări curioase. Cert este că jupân Checco a fost mulțumit că s-a ajuns la nodul amoros, cu condiția ca ginerele să se “naturalizeze“ în casa lui. În cea mică, nu în cea mare – nu în cea despre care în alte state se știu multe – singura care dă drepturi politice. Iar domnul Virginio, ce se mulțumea doar cu drepturile civile, având drept principală patimă, cum spuneam, să vadă încheiată pe baze de nezdruncinat afacerea privind hrana lui, fără obligația de a se scula prea devreme dimineața, a jurat credință guvernării jupânului Checco, iar eu n-am aflat să o fi încălcat vreodată. […]
Traducere și prezentare de Doina Condrea Derer