Gerhard Richter: „Pictura după toate cele“

Expoziția „Gerhard Richter: Painting After All“ a fost concepută ca o încununare a experimentului „MetBreuer“ în care Muzeul Metropolitan a închiriat clădirea de pe Madison Avenue rămasă disponibilă prin mutarea Muzeului Whitney într-o altă zonă a New York-ului. Eforii instituției au dorit să folosească cele 5 etaje ale structurii-zigurat, concepută în stil brutalist de Marcel Breuer, pentru „altfel“ de manifestări decât cele propuse în sediul principal de pe Fifth Avenue, cu un accent special pus pe arta contemporană. Experimentul nu a adus numărul preconizat de vizitatori și Metropolitanul s-a decis – hotărâre luată mult înainte de actuala criză – să renunțe la a mai organiza manifestări aici, după perioada alocată retrospectivei Richter. Din fericire, am avut șansa să văd – destul de în fugă – manifestarea care a fost deschisă pentru doar 9 zile, cu mici speranțe de a mai fi accesibilă publicului new-yorkez. (Ar trebui să călătorească la Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles începând cu luna august.)

Fără a se dori o retrospectivă completă ( lipsesc, de exemplu, lucrări din ciclul „Octombrie 18, 1977“, evocând viața și moartea unor membri ai grupării radicale Baader-Meinhof ) „Gerhard Richter: Pictura, după toate cele“ include o serie de lucrări reprezentative pentru o carieră care se întinde pe mai bine de o jumătate de veac, unele niciodată expuse în Statele Unite. Ocupând două etaje ale muzeului, este prima manifestare majoră dedicată aici operei artistului german, după cea organizată de Muzeul de Artă Modernă în 2002. În vârstă de 88 de ani, pictorul nu a putut veni la vernisaj dar, conform comentariilor principalului curator al expoziției, Benjamin Buchloh – profesor de istorie a artei la Harvard și prieten de o viață cu Richter – el a avut un important cuvânt de spus despre modul în care cele circa 100 de tablouri au fost grupate în galeriile edificiului conceput de Breuer.

Pictura, după toate cele“ demonstrează, mai presus de orice altceva, vitalitatea unui gen artistic pe care mulți l-au considerat, de decenii, mort. Oscilând între figurativ și abstract, creația lui Gerhard Richter stă, în primul rând, sub semnul ambiguității, fiind mereu preocupată de relațiile dintre realitate, memorie și reprezentarea prin artă a amintirilor.

Multe dintre tablourile figurative ( portrete, peisaje, picturi istorice, „memento mori“ cu lumânări și cranii, inspirate de Zurbarán sau de Georges de La Tour), în special cele din tinerețe, pornesc de la fotografii. „Nu încerc să imit o fotografie, încerc să creez una. Dacă ignor supoziția că o fotografie este o bucată de hârtie expusă luminii, atunci practic fotografia cu alte mijloace“ – declara Richter la un moment dat. Uitându-te la portrete, îți este clar că obiectivitatea camerei de fotografiat este înlocuită de sublinieri subiective, dar sensul acestor retușuri îți scapă mereu printre degete. La rândul lor, peisajele sunt, de cele mai multe ori, reexaminări ale tradițiilor romantismului german simbolizat de un Caspar David Friederich, dar granița dintre melancolie și ironie este mereu permeabilă.

Majoritatea picturilor sunt marcate de contururi estompate, de umbre neclar definite, de pete și mâzgăleli voite. „Estompez ca să fac totul egal, totul la fel de important și la fel de neimportant“ – sună unul dintre aforismele artistului. Substanța psihologică sau fizică a picturilor este astfel, paradoxal, simultan revelată și ascunsă. Aceeași tendință de a amesteca ying-ul și yang-ul, vizibilul și invizibilul domină și picturile abstracte. Concepute printr-un proces iterativ de adăugare și eliminare, de înlocuire și amestec a straturilor succesive de culoare, în care trecutul și prezentul trăiesc simultan, ele au, exprimată în suprafața lor zgrunțuroasă, inegală, o vădită tridimensionalitate. Pline de culoare, intitulate simplu Picturi abstracte sau grupate în serii – Pădure (2005) sau Cage (2006), după numele compozitorului John Cage – colaborare dintre aleatoriu și voința artistului, dezvăluind mereu urme ale procesului creator dar ascunzându-ți semnificația gesturilor, ele îți aduc aminte, nu de puține ori, de inovațiile lui Jackson Pollock.

Precum mai tânărul Anselm Kiefer, deși mai puțin explicit, Richter a fost din totdeauna preocupat de traumatismul admiterii ororilor săvârșite de germani în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În primele săli ale expoziției sunt o serie de portrete de familie de la începutul carierei, „transferând“, în stilul caracteristic, fotografii alb-negru în imagini voit neclare pictate în ulei pe pânză. Orice comentarii – vorbind despre „banalitatea răului“ sau ironia sorții – sunt lăsate privitorului, informat despre detalii biografice din alte surse… Unchiul Rudi (1965) este îmbrăcat în uniformă de soldat… Mătușa Marianne (1965) îl arată pe copilul Gerhard în brațele mătușii sale, mai târziu eutanasiată pentru că era schizofrenică… Familie pe malul mării (1964) o reprezintă pe prima soție a pictorului împreună cu sora și părinții ei. Mai târziu, Richter va afla că socrul său, zâmbind larg în fotografie, a fost, ca ginecolog, unul dintre responsabilii programului de eutanasie din vremea nazismului…

Ultima sală este dedicată unui montaj având ca punct focal un ciclu pictat în 2014 și intitulat Birkenau după locația camerelor de gazare de la Auschwitz. Richter a pornit de la patru fotografii din 1944, luate clandestin de prizonierii evrei forțați să ardă cadavre. A proiectat și trasat siluetele pe pânză – o tehnică pe care a folosit-o de-a lungul întregii sale cariere în tablourile figurative – dar aici s-a oprit și a început să aștearnă straturi succesive de pigment – ca în producția sa abstractă – până când punctul de pornire a fost total obliterat. Cele patru tablouri sunt niște oceane agitate, animate de culori conflictuale: roșu, verde, alb tulburător, negru cenușiu. Dar, aceste abstracțiuni pure au un titlu: Birkenau. Când tablourile au fost expuse în Europa, ele au stârnit o mulțime de controverse legate de (ne)reprezentabilitatea, post Adorno, a Holocaustului și Richter a fost acuzat că, ascunzând ororile sub multiple straturi de culoare, încearcă să ignore trecutul. La MetBreuer însă, galeria în care au fost expuse include, în partea stângă, cele patru tablouri, reproduceri mecanice exacte pe peretele opus, fotografiile originale și, pe al patrulea zid, o uriașă oglindă cu 4 segmente, concepută de Richter în 2018. Așa cum a fost gândită instalația, confuzia este, potențial, și mai mare căci i se permite vizitatorului să încerce – futil – să recunoască segmente ale fotografiilor originale în spatele construcțiilor pur abstracte ale lui Richter. Artistul, a cărui operă a fost marcată, vreme de 60 de ani, de neîncrederea în orice fel de ideologie, de teama de a face afirmații prea explicite, pare a se teme acum că, asociind un anume titlu unui ansamblu de patru tablouri abstracte, a mers prea departe. Că un comentariu – consistent cu întregul traseu al creației sale – despre modul în care „adevărul“ este ascuns sub multiple straturi așternute în timp și nu poate fi niciodată pe deplin revelat, a fost greșit înțeles. De aceea, adaugă seria de reproduceri identice, o adnotare – poate – despre potențiala repetare a inimaginabilului. Din același motiv, lasă – dacă nu chiar forțează – privitorul, în fața oglinzii, cu groaznicele reproduceri fotografice în spatele său, să decidă singur care-i este poziția și punctul de vedere… Richter rămâne în continuare sceptic: « Putem trage concluzii despre invizibil; putem să-i postulăm existența cu relativă certitudine. Dar tot ce putem expune este o analogie, care reprezintă invizibilul dar este altceva.»

Un singur lucru este sigur. Că, „după toate cele“, după momente îngrozitoare ale istoriei sau după criza – ale cărei dimensiuni poate că încă nu le înțelegem – prin care omenirea trece acum, pictura, arta au continuat și vor continua să existe.