Adeseori în prea scurta sa viață, Marian Papahagi (1948-1999) – „botezător“ al revistei de cultură Echinox, erudit romanist, diplomat cultural, director la Accademia di Romania din Roma etc. – își declara răspicat convingerea că instituțiile sunt cheia de boltă a unei națiuni viabile.
Din păcate, sintagma prin care Shakespeare definea dezaxarea epocii hamletiene – „The time is out of joint“ – pare mai actuală ca oricând. Pe cale de consecință, a intrat în cutuma „normalității anormale“ să nu știm a ne celebra cum se cuvine propriile succese. Cum altfel s-ar explica anemica reflectare în mass-media a centenarului împlinit de unele sus-amintite instituții clujene, cărora li se adaugă Opera Română, Teatrul Național, sau Institutul de Speologie (primul de pe Glob)?
Din anii dauritei copilării rememorez nume legate de studenția mamei mele, Lucreția. Intrase la Conservator pe când acesta se afla în refugiu la Timișoara. După revenirea instituției la Cluj, mama avea să-și ia licența în 1948, pe timpul rectoratului lui Raoul Șorban. De mână cu ea ajunsei în casele unor iluștri profesori, ca Augustin Bena sau Traian Vulpescu, probabil și fiindcă ambii locuiau în mirificul Cartier Andrei Mureșanu din vecinătatea noastră. De la ea auzisem despre organistul Kurt Mild, despre dirijorul Erich Bergel, despre vedetele Filarmonicii Transilvania, sau ale celor două Opere clujene. Și tot ea ne familiariza, pe mine și pe fratele meu mai mic, cu lumea spectacolelor. Numele se amestecă – de la dirijorul Antonin Ciolan, la violonistul Ștefan Ruha, cântăreții Ion Piso, Lucia Stănescu, Lia Hubic, Alexandru Racolța, sau jazzmanul Jancy Körössy ș.a.m.d. Un oaspete frecvent al casei noastre din Piața Cipariu (în spatele Operei) era jovialul compozitor Tudor Jarda, născut în aceeași zi, 11 februarie, ca și fosta sa colegă. Printre muzicienii aflați în raporturi amicale cu familia Mihaiu se numărau Liviu Comes, Dorin Pop, Marius Cuteanu, Ferdinand Weiss, Ioan Husti, Max Eisikovits (acesta din urmă – la fel precum venerabilul scriitor Ion Agârbiceanu – venea pe la noi în calitate de vecin, dar și de pacient al tatălui meu, medic bronholog). Începând de la etatea de 6-7 ani, luam ore private de vioară cu eminentul domn Eminet, membru al orchestrei Operei Române din Cluj. Înfățișarea sa de tip scandinav făcea și mai contrariant faptul că se născuse în capitala uruguayană, Montevideo. Ajuns la pubertate abandonai nobilul instrument, în schimb, fratele meu Horațiu a studiat violoncelul timp de opt ani cu doamna Ilse Herbert-László, maestră a violei da gamba. Tot cam pe-atunci s-au consolidat relațiile dintre familia noastră și compozitorul Dan Voiculescu (vag înrudit cu noi, pe linie paternă).
Odată cu consolidarea Liceelor de Muzică și Coregrafie de pe cuprinsul țării, Conservatorul clujean devenise un centru academic de referință al muzicii din țara noastră. Pe parcursul anilor, ansamblurilor antemenționate li s’au adăugat altele, de dimensiuni mai mici, ceea ce le facilita accesul pe piața internațională: Ars Nova de Cluj, formație dedicată muzicii contemporane, fondată de compozitorul Cornel Țăranu în 1968, cu ecouri până în zilele noastre; corul Cappella Transylvanica ctitorit de Dorin Pop; grupul Collegium Musicum Academicum; corul Antifonia condus de Constantin Rîpă; Ansamblul de percuție creat de Grigore Pop; iar mai aproape de zilele noastre – magnificul Quartet Transilvan (Croitoru-Silaghi-Suărășan-Jucan); ansamblul folcloric Icoane coordonat de Ioan Bocșa; cvartetul de coarde Arcadia; big band-urile Gaio și Bigg Dimm a’Band etc. Imediat ce formulez o listă, realizez câte alte domenii și personalități ar merita, la rândul lor, elogii similare. Gândul îmi zboară la școala clujeană de compoziție, la cea de canto, sau de dirijat… Dar un eseu aniversar, oricât de entuziast, nu poate substitui, ci doar sublinia necesitatea unor studii monografice, apte să sintetizeze amploarea reușitelor marcate de ANMGD timp de un secol.
Nu e puțin lucru ca în centrul unei urbe bimilenare, agresate de rumoarea nevrotică a secolului 21, trecătorii să poată totuși percepe sonoritățile emise dintr-un templu al muzicii erudite. Or, tocmai așa stau lucrurile la Cluj. Insuficiența spațiilor, din clădirea art deco interbelică, îi obligă pe studenții Academiei de Muzică să-și eșaloneze repetițiile și exercițiile începând de la primele ore ale dimineții și până noaptea târziu.
Într-un asemenea context nu e de mirare că, în perioada post-1989, stagiunile ANMGD au luat o amploare fără precedent, numărând sute de concerte, recitaluri, spectacole (în anul centenarului – 2019 – au fost circa 400). Le urmăresc, pe cât posibil, prin „sondaje“ personale efectuate în diversitatea de genuri și stiluri revărsate din abundență. Și pot afirma că media lor calitativă e absolut remarcabilă. Asemenea performanțe au beneficiat de confortul spiritual asigurat de cei patru rectori succedați la conducerea instituției în ultimele trei decenii, ei înșiși distinși oameni de muzică (și de bine): baritonul Alexandru Fărcaș, oboistul Aurel Marc, compozitorul Adrian Pop, violoncelistul Vasile Jucan.
În fapt, ei au continuat – în condițiile unei libertăți regăsite – tradiția competenței și rigorii cultivate de precursorii din funcția de conducere, începând cu compozitorul George Dima, numit la 1 octombrie 1919 ca întâiul „director al Conservatorului de muzică și artă dramatică din Cluj“. Lui i-a urmat dirijorul Augustin Bena, al cărui mandat a avut cea mai lungă durată (1925-1941), perioadă în care s’a înființat Secția de Pedagogie Muzicală. În refugiul timișorean, din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, și în primii ani post-belici, supraviețuirea și stabilitatea instituției au fost girate de rectorii George Simonis și Sabin Drăgoi. În pofida convulsiilor ideologice impuse de funesta reformă a învățământului din 1948, istoricul de artă Raoul Șorban, devenit rector, a perpetuat legatul instituit de Dima, vizând constituirea unui corp profesoral de elită. La începutul anilor 1950, în timpul mandatului de rector al compozitorului Max Eisikovits, s’a produs reunirea viitoarei Academii de Muzică clujene cu Conservatorul Maghiar din aceeași urbe. În anii 1960-70 – când erau rectori compozitorii Sigismund Toduță și Liviu Comes, urmați de muzicologul Romeo Ghircoiașu – instituția depășește faza succeselor punctuale și se afirmă atotcuprinzător, girând formarea unor generații successive de excelenți instrumentiști, cântăreți, compozitori, dirijori, profesori, muzicologi. Efervescența se manifestă pe multiple planuri, astfel încât tot atunci se înființează prima școală doctorală din România dedicată domeniului muzicii, sub autoritatea maestrului Toduță.
Chiar și în perioada gravelor constrângeri din ultimul deceniu al regimului totalitar, Conservatorul și-a continuat cu eroism misiunea. Când construirea clădirilor cu destinație culturală în zonele urbane centrale devenise quasi-imposibilă, s’a găsit soluția edificării prețioasei Săli Studio în curtea interioară a instituției. Inaugurarea avu loc în 1984, pe timpul rectoratului doamnei Rodica Oană-Pop. De atunci, acest original spațiu multifunctional a devenit un focar al vieții noastre artistice, cu accent special pe promovarea talentelor tinere și a orientărilor novatoare. Tot aci, după eliberarea din 1989, au avut loc ceremoniile de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa unor personalități de renume, precum Iannis Xenakis, Yehudi Menuhin, Krzysztof Penderecki, José Carreras, Pascal Bentoiu, Erich Bergel, György Kurtag, Ștefan Niculescu, David Ohanesian, Virginia Zeani, Roman Vlad, Angela Gheorghiu ș.a.
În condițiile libertății de mișcare (la care nici nu se putea visa înainte de 1990), absolvenții noștri s’au afirmat neabătut în arta muzicală a patriei și a Terrei. Schițez câteva: pe când îmi frecventa Cursul de Estetica Jazzului, studentul Gabriel Bebeșelea mi-a adresat invitația de a merge la Sibiu, unde Orchestra de Tineret pe care o dirija (deja cu mult aplomb) urma să interpreteze una dintre compozițiile noastre preferate – suita simfonică Trei dansuri românești de Theodor Rogalski. Am întreprins o deplasare specială la Sala Thalia pentru acel concert, care anticipa rapida ascensiune profesională a lui Bebeșelea. Mi-am amintit episodul la o recentă descindere în București, unde l-am revăzut pe infatigabilul dirijor în postura de voiajor internațional. La precedenta noastră întâlnire, pleca de pe aeroportul din Cluj având ca țintă … cucerirea publicului moscovit, acuma decola din București către cel londonez.
Din fericire, unii dintre cei mai valoroși absolvenți ai noștri au decis să lucreze în instituțiile muzicale clujene, ceea ce a dus la creșterea calitativă și consolidarea ansamblurilor Filarmonicii Transilvania (orchestră și cor), ale ambelor Opere de Stat (unde ființează două orchestre, două ansamluri de balet și două coruri), sau de la Casa de Cultură a Studenților (binecunoscutul ansamblu Mărțișorul) etc. Revenim astfel la amintitul postulat enunțat de Marian Papahagi, referitor la importanța instituțiilor în viața unei națiuni!
Pe un perete al anticamerei Rectoratului ANMGD e expus un document ce merită a fi cunoscut. E vorba despre o copie a Decretului consecutiv Unirii din 1918, emis de Consiliul Dirigent, prin care George Dima fusese numit întâiul lider al instituției ce avea să ajungă la centenar în 2019. Deși cerneala s-a estompat sub eroziunea timpului, prenumele real al respectatului compozitor se distinge clar: George. Coincide cu cel purtat de alți reprezentanți de frunte ai culturii noastre – Enescu, Coșbuc, Călinescu. Pare-se că din obtuzitate birocratică, pe frontispiciul și sigla Academiei fu impusă varianta autohtonizantă „Gheorghe“. Combinația consonantică „gh“ acționează ca element de contrarietate în receptarea titulaturii pe plan mondial, unde Academia clujeană și-a adjudecat un considerabil renume. O soluționare a anomaliei ar fi preluarea modelului G. Călinescu: adică, pe sigle să figureze doar inițiala prenumelui. Astfel, actuala denumire a instituției – destul de încărcată – ar deveni ceva mai suplă: „Academia Națională de Muzică G. Dima din Cluj(-Napoca)“.
Textul Decretului – reprodus pentru România literară în facsimilul realizat de fotograful István Feleki – este următorul: „Consiliul dirigent al Transilvaniei, Bănatului și Părților Ungurene numește pe D-l George Dima, ca director al Conservatorului de muzică și artă dramatică din Cluj, în mod definitiv pe lângă preluarea anilor de serviciu computabili la sporirea salarului și fondului de pensiune cu începutul din 1 Octomvrie 1919, pe lângă salar stabilit pentru profesorii Universitari și locuință în natură și îl învestește cu toate puterile determinate în legi. Cluj, la 3 Februarie 1920. L.S. Șeful resortului ocrotirei sociale: Tib(eriu) Brediceanu /s.s.“
Numele semnatarului declanșează încă o conexiune: mezzosoprana Liliana Bizineche face parte dintre nenumărații absolvenți ai Academiei clujene aducători de bună faimă țării noastre. Din 1986 s-a stabilit în Portugalia, unde și-a continuat cariera de cântăreață și a devenit profesoară la Conservatorul din Évora. Lucrarea sa de doctorat se intitulează „Interpretarea lirică a cântecului tradițional cules de compozitorul Tiberiu Brediceanu“, fiind apreciată drept teză de pionierat în Portugalia. Doamna Bizineche s-a născut la Brașov – urbea natală a lui George Dima –, a studiat la Academia purtând numele acestuia, și-a dat doctoratul pe o temă legată de cel care semnase decretul de numire a lui Dima în postul de prim rector. După cum mărturisește ea însăși, ar fi fost imposibil să nu considere aceste încrengături existențiale drept o predestinare.
Locuind la Cluj am parte, quasi-cotidian, de asemenea gratificante împletiri de trasee ontologice și înfăptuiri artistice, generate printr-un efort colectiv ce durează deja de un secol. Adresez cuvenita plecăciune tuturor celor ce și-au dedicat înzestrarea nativă spre propășirea acestei Alma Mater a Muzicii – arta prin care sufletul nostru intră în imponderabilă comuniune cu esențele divinității.