Viața noastră de zi cu zi este făcută din gînduri. Din gesturi. Unele declanșează acțiune, altele, meditație. Sînt gesturi care se pot constitui în categoria automatisme. Cu cîteva luptăm cîteodată și schimbăm șina, ca să nu se facă șanț. Ca și cu cele mentale. Există o categorie esențială de semne care s-au transformat în ritual. Ce anume anunță sau declanșează un ritual, mi s-a părut întotdeauna semnul misterului. Al unei atracții. Al unei transe în care ființa, toată, învață să se abandoneze clipei. Momentului. Te inițiezi mimetic. Privind în jur, făcînd „pașii“ cu ochiul la celălalt.
Am stat cîteva zile la Mînăstirea Voroneț. Am fost primită. Am încercat să mă adun puțin. Să fac altceva, să ascult alte sunete, să mă curăț. Sau așa am crezut. Că pentru asta mă duc. Azi îmi dau seama că am ajuns acolo pentru altceva. Abia astăzi, în zilele acestea, descifrez cu adevărat călătoria. Sensul ei. Orizontul meu larg, concret, agitația, drumurile nesfîrșite, orele și anii în care am fugit de mine, zgomotul, agitația de pe aeroporturi, din trenuri, din gări, cu rost sau fără, toate cercurile concentrice cu diametrul tot mai mare, totul s-a redefinit la Voroneț. Fără să-mi ceară cineva. Fără să mi se impună. Nu a fost ușor. Poate că nici atît de greu precum mi s-a părut la început.
La ora 7 dimineața se aude toaca. Pe urmă, clopotul. Puternic, ferm, cucerește dimineața împreună cu soarele. Cîinele Terente urlă de peste treispezece ani. Îl dor urechile. Încet, încet, măicuțele își strecoară pașii în același ritm spre biserică. Aproape că o recunosc pe fiecare după mers. După desenul corpului prins încă între noapte și zi. Ascult rugăciunile, cîntările, le urmăresc traseele, mîinile care deschid cărțile, care aprind lumînările… Este deja ziuă. Mergem să mîncăm. Împreună. Măicuța Stareță Irina blagoslovește. În mica noastră comunitate poate să înceapă treaba. Clară. Este de muncă. Multă. Peste tot. Mă duc și eu de colo, dincolo. Mă străduiesc să prind firul unei normalități pe care, pur și simplu, am uitat-o. Normalitatea este un mecanism perfect pus la punct. La ora 15, toaca, clopotul, începe vecernia. Se oprește totul. Parcă aud mai bine rugăciunea. Și îi numesc în gînd, cu nume, pe toți cei pe care îi iubesc. Cît mai este lumină, mă duc în curtea Bisericii mari. Judecata de Apoi. Mă așez și iau, iarăși și iarăși, detaliu cu detaliu. De trei ori pe zi. Aș spune că Măicuța Stareță Gabriela are o tălmăcire teologică și filosofică importantă pentru felul meu de a înțelege credința, toleranța, creștinismul. Sfîntul Petru îi întinde mînă Sfîntului Pavel și îl invită să deschidă împreună, cu aceeași cheie, ușa Raiului. Care este doar una. Aceeași pentru toți. Este ora 23. Cînd au trecut Timpul? Toaca, clopotul, pașii maicii care coboară și merge spre slujba de noapte. Atîta liniște în jur și nimic apăsător. Vocile rostind cuvîntul rugăciunii. Lumina lumînărilor veghează ritualul. Ieșim în noapte și ducem lumina mai departe. În suflet. De veghe deasupra minții.
„Din ce este făcut un măr?“. Ultima carte a lui Amos Oz. Tradusă din ebraică de Gheorghe Miletineanu și publicată de Humanitas Fiction. Nu mai știu ce carte a acestui autor lansam la Librăria „Cișmigiu“, acum ceva vreme. Era seara în care se anunța laureatul Premiului Nobel pentru Literatură. Amos Oz era din nou printre cei nominalizați. Am simțit atunci că o comunitate mică participă la ritualul lansării unei cărți spre marea comunitate și ca un gest de susținere a favoritului la una dintre acele recunoașteri, să le spunem, care contează. Habar n-am de ce în zilele acestea aproape că recitesc, iar și iar, pagini întregi din dialogul cu Shira Hadad, editoarea israeliană a autorului. Simt o atracție de neoprit. Amos Oz s-a trezit o viață la ora 4 dimineața. Călugării din ordinul catolic cistercian, la fel. Oz se spală, se bărbierește și la 4.15 este deja afară și face plimbarea de jumătate de oră. Zilnic. Ani. O viață. Înainte de ora 5, este pregătit de scris. Nu aș mai numi asta disciplină, ci Ritual. Care îți dă Putere. Chiar și dincolo de vulnerabilitate. Cînd totul este împrăștiat și pulverizat în toate direcțiile, ritualul, ca un magnet, te adună. Te strînge spre tine. Aduce concentrarea. Intri în altă dimensiune.
Teatrul ține esențialmente de ritual. De fapt, oriunde mi-aș muta corpul sau gîndul, descopăr acele gesturi care pregătesc, inițiază, trec în altă lume. Intervalul repetițiilor este un ritual. În fiecare zi, la aceeași oră, actorii, regizorul, scenograful, mașiniștii, toată echipa începe să învîrtească mecanismul. Fiecare formă se naște din căutare, din deschidere, din pasiune. Se fixează, se adaugă precedentei. Și tot așa. Actorii vin spre teatru cu o oră sau două înaintea reprezentației. La ora amurgului, pașii lor, corpurile lor, tot mai umbre, se desprind din realitate și merg la cabine. Tărîmul dintre frontiere. Locul abandonului de sine și al metamorfozei. Spațiul autoizolarii. De toți. Chiar și de tine. Atunci, doar atunci și acolo, personajul se strecoară în pielea actorului, în mintea lui, în emoțiile lui, în cuvintele lui. Nimeni, dar absolut nimeni nu are acces la acest miracol. Într-un spațiu restrîns, se petrece ceva unic! Și seara bate gongul. Ca un clopot. Cortina, concretă sau imaginară, dispare. Deodată, lumile stau față în față. În fiecare seară, la aceeași oră. Luna e pe cer. Restul… e magie.
Poate și de asta accept greu graba cu live streaming-ul. Sau cu transmisiuni live, înregistrate, variantă pentru care au optat multe instituții de operă din lume. În special. Nu și multe teatre, cel puțin la fel de celebre ca Metropolitan Opera sau Vienna State Opera. Lăsînd la o parte că spectacolul filmat este de o calitate excepțională la ei și depășind euforia unor seri – n-am apucat să ajung să văd o anumită montare la opera din Viena sau New York, să ascult anumite voci, să urmăresc un anumit dirijor și se poate întîmpla ca tocmai aceea să fie programată în acestă situație de criză – simt un refuz să merg mai departe. M-a luat și pe mine valul, mi-am satisfăcut mici curiozități. Dar!… Teatrul înseamnă o convenție. Un ritual. Înseamnă chiar Clipa. Atunci și acolo! Atunci cînd Luna își împrăștie lumina perversă, cînd gong-ul bate ora, iar actorii se topesc în personaje. Din ce este făcut Teatrul? Din mister. Dintr-un cod la care avem acces atîta vreme cît sîntem împreună, toți „captivi“ ai aceluiași spațiu. Cînd totul și orice este unic și irepetabil. Mi se pare mult prea facil să apas pe un buton și… Receptarea unui spectacol este atît de subiectivă. Ochiul meu vede ce poate cel de lîngă mine, nu. Și invers. Poate că atenția mea decupează altfel un personaj, un costum, o intenție, o rostire, o privire. Poate am chef să merg într-o seară cu un singur personaj. Cap, coadă. Amestecul de energii, de stări, de chimii este ceva extrem de sensibil, de tainic între artiști și spectatori. Într-o atmosferă fierbinte. Cu toată forța iluziei, nici o reprezentație nu seamănă cu cealaltă. Și cum simt, aud și văd actorii aplauzele noastre? Atunci și acolo? Nu știu de partea cui este adevărul. Mai ales acum. Simt doar că am nevoie să apăr exact substanța din ce este făcut teatrul. Sînt și alte forme în care artiștii își pot ține aproape publicul. Altfel. În situație de viață și de moarte, imaginația și creativitatea ne salvează exact de la soluția imediată. Cea mai la îndemînă și a tuturor.
Cînd totul s-a închis, cînd liniștea s-a lățit pe pămînt, simțim mai mult, vedem mai bine, înțelegem mai profund. Sîntem mai puțini singuri, paradoxal, decît în zilele cu mulți de jur împrejur. Mai înainte de mall-uri, s-au închis teatrele, instituțiile de cultură. Ce ciudat mi se pare… Ce reflexe acționează, indiferent de ce se întîmplă, ca să alunge și să-i pună sub cheie pe oamenii de cultură? Întîi pe ei. Mai întîi pe ei. Pe urmă, și pe restul. Să-i contamineze pe unii tot atît de rapid și, poate, de letal și cultura? Tot ca un CO-VID 19? De aceea trebuie să te ferești mai întîii de ea? De artiștii care plimbă ritualul magic pe pămînt, seara, cînd Luna stăpînește totul, cînd clopotul bate ca în orice templu ca să vestească miracolul?
„Ce ciudat! Ce bizar! Ce coincidență!“, ar spune Ionesco.