Versuri de Ioan Barb

mulțumire

Uneori levitează ca o carte răsfoită se așază alături
admir paginile ce pâlpâie
cu gândurile închise în litere
ca deținuții în celulele jilave
printre zăbrele aud cerul
șoptindu-mi numele
e atâta tandrețe în aerul pe care îl respir
degetele lui vânjoase îmi încolăcesc gâtul până la strangulare
și vine întotdeauna clipa aceea
când plutești între sunt
și nu sunt clipa aceea binecuvântată
în care simți pentru întâia dată
că nu mai trebuie să gândești
că totul e suficient
și nu mai e nimic de adăugat
în paginile ei
cartea ta viața ta
cu filele strălucind de adorare

ziua care nu s-a scris în calendar

Doamne
în fiecare zi îmi spui să stau liniștit să am răbdare să nu mă tem de nimic
că mi-ai pus în leagăn la nașterea mea
tămâie și smirnă și un săculeț cu veșnicie
să nu mi se tulbure gândurile
să îmi refac puterile dimineața
când încep să vâslesc din același loc
pe Apele cele Mari
de la răsăritul soarelui
și până la vecernie când vâslele se luptă cu săbiile valurilor
care bat spre amurg
iar brațele îmi tremură puterile mă părăsesc pe furiș și zboară spre abis
ca niște păsări flămânde
scăpate din colivia oaselor mele

atunci simt cum mă acoperă umbra Ta
când treci dintr-un infinit în alt infinit
îmi înalți spiritul însetat de lumină
pînă la al șaptelea cer
pentru că Tu mi-ai promis când am deschis ochii în lume
mi-ai promis că dacă însetează
sufletul meu
vei deschide o fântână în cer
iar dacă mintea mea e flămândă
vei hrăni cu grăunțele vieții
păsările care pleacă din mine pe furiș

de aceea stau și aștept
ziua care nu s-a scris
încă în calendar
umbra ei glorioasă străfulgerând timpul
ziua aceea promisă
mă vei întâmpina în poartă
mă vei chema pe nume și îmi vei mulțumi

că ai fost flămând și ți-am adus de mâncare

ai fost bolnav și Te-am căutat

ai fost întemnițat și am trecut pe la Tine

inima arsă

Doamne Tu spui că Te oprești la ușă și bați
bate la altă ușă te rog
inima mea este în reparație și nu mai are uși
a luat foc de la o scânteie de nădejde
și i-a ars în noaptea trecută odaia de sus
în care îmi chemam prietenii să cinăm împreună
iar Tu intrai pe neașteptate prin zid
Te opreai în dreptul fiecăruia
și îi povesteai gândurile în ascuns
ca să nu știe cel din dreapta și cel din stânga

de atunci mă auzeam în fiecare noapte întrebând în somn
oare eu sunt cel care Te voi trăda Doamne
dar Tu mi-ai luat cu sfială degetul
și mi l-ai pus pe rana din coastele Tale
Te-ai uitat la mine duios Te-ai strecurat prin peretele gândului așa cum ai venit
atunci inima mea a crescut la loc ca o casă pe temelia de piatră
așa cum Tu ai ridicat din nou Templul Ierusalimului în trei zile
la Înviere