Ca și Cezar Petrescu, Victor Ion Popa (1895–1946) știa ce anume interesează publicul și cum anume trebuie să scrie ca să-l atragă. Cunoștea secretul succesului. Putea să fabrice oricând un best-seller. Foarte productiv ca dramaturg (a scris, printre altele, comedia idilică Take, Ianke și Kadâr care place și azi și se joacă în fața unor săli pline), a scris și câteva romane. A avut ecou, în epocă, romanul Sfârlează cu fofează, publicat în 1936, care totuși n-a rezistat în timp, în prezent fiind aproape uitat.
Societatea românească încă sărbătorea, pe atunci, succesul a doi români, Traian Vuia și Aurel Vlaicu, inventatori și piloți – printre primii din lume – ai unor aparate de zbor mai grele decât aerul. Traian Vuia a conceput încă din studenție proiectul unui asemenea aparat, „aeroplan-automobil“ și l-a depus, împreună cu o machetă, la Academia de Științe din Paris, în 1903, pentru omologare. A primit un răspuns negativ ferm: „Problema zborului cu un aparat care cântărește mai greu decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis.“ Și iată însă că tot el și tot la Paris, în 1906, a făcut cu acel „aeroplan-automobil“ o demonstrație practică, ridicându-se de la pământ și zburând la aproape un metru înălțime pe o distanță de cincizeci de metri, în fața unei numeroase asistențe. Pentru opinia publică românească a fost nu un simplu succes, ci un triumf.
Viața cu sfârșit tragic a lui Aurel Vlaicu a fost și mai în măsură să intre în legendă. Încercând, în 1913, să traverseze munții Carpați cu unul din avioanele construite de el însuși, Aurel Vlaicu s-a prăbușit (probabil din cauza unui infarct) undeva, lângă Câmpina, și a murit. Dar a rămas în memoria colectivă ca un erou al zborului cu avionul. Cu timpul s-a răspândit credința (confirmată și în prezent de succesele aviației românești) că românii au vocație pentru zbor.
După întregirea țării, în 1918–1919, toate aceste amintiri s-au reactivat, alimentând și ele entuziasmul general, sentimentul că românii, mereu persecutați de istorie, și-au luat revanșa. Victor Ion Popa a intuit succesul pe care l-ar putea avea un roman despre un băiat de la țară pasionat de mic de construcția de avioane. Titlul la care a recurs, Sfârlează cu fofează, greu inteligibil, este o definiție voit naivă, în limbaj popular, a aparatului de zbor (sfârlează înseamnă titirez, iar fofează – paletă).
Ideea romanului este că până și într-o așezare patriarhală, uitată de lume, un copil de țărani poate visa să zboare și că acest vis, aparent irealizabil, poate deveni în cele din urmă realitate, urmărit cu consecvență.
Copilul se numește Toader Mândruță, iar așezarea patriarhală este satul Vâltotești, comuna Băsești, ținutul Bârladului. Toader Mândruță urmărește fascinat trecerea zilnică pe deasupra satului a unui avion polonez de pasageri și încearcă să-și construiască singur un aparat de zbor, spre exasperarea părinților, care îl califică drept „zăbăuc“. Nedescurajat de nimic, puștiul își confecționează în cele din urmă un planor rudimentar cu care reușește să decoleze de pe dealul Huidumanului. După o scurtă evoluție în văzduh se prăbușește și se alege cu aproape toate oasele zdrobite. Dând dovadă de iscusință, medicul chirurg de la spitalul din Bârlad izbutește – după mai multe luni de spitalizare – să-l pună pe picioare. Dar Toader rămâne definitiv inapt pentru muncile fizice grele. În aceste condiții, tatăl său, Simion, îl încredințează maistrului Stoian din târgul Crasna, ca să-l învețe tâmplărie. Iată însă că și aici băiatul își construiește pe ascuns un aparat de zbor și încearcă din nou să se ridice de la pământ.
Soluția (de fapt, ceva care doar pare o soluție) îi vine, ca prin miracol, tocmai din cerul spre care tânjește. Un avion militar se prăbușește în zonă și ia foc, sub ochii lui Toader, iar pilotul, care se salvează cu parașuta, sergentul Ciocârlan, se împrietenește cu el și îl ajută să ajungă la Iași, ca să se înroleze voluntar în aviația militară. Acolo însă i se respinge cererea, din cauza fracturilor multiple suferite în copilărie.
Purtat de visul lui dintotdeauna, Toader, acum un flăcău în toată puterea cuvântului, pleacă la Galați, unde același Ciocârlan îl ajută să se angajeze ca ospătar la restaurantul aeroportului. Tânărul află că, pentru a ajunge pilot, trebuie să urmeze o școală, care l-ar costa 15.000 de lei. Neavând atâția bani, el călătorește clandestin cu un avion, ascuns printre mărfurile din cală, până la București. La destinație este descoperit și trebuie să plătească drumul, dar are și mult visata ocazie de a cunoaște oameni din lumea aviației. Este vorba de comandorul Stavăr și de nepoata acestuia, Merișor, care tocmai învață pilotajul pe o avionetă proprie, „Păpușa“, și de mecanicul-șef Costache, supranumit Dumnezeu (pentru că de rigoarea verificărilor lui depinde siguranța avioanelor care pleacă în cursă). Acesta îl îndrăgește pe Toader (întrucât știe din experiență proprie ce dureros este să vrei și să nu poți să ajungi pilot).
Tânărul îl cunoaște și pe Spiru Corbiov, constructorul unui avion, „Lăstun“. Îl și ajută la construcția aparatului, dar apoi i-l fură și îl ascunde la moș Sandu, un grădinar de la marginea orașului. Cu acest aparat, Toader face mai multe zboruri neavizate de autorități și este dat în urmărire de aviația civilă și apoi și de cea militară. Se vorbește de un avion-fantomă, de presupuse acțiuni de spionaj etc. Atrasă de mister, frumoasa Merișor, la sugestia lui Costache, se angajează și ea, cu propriu-i aparat de zbor, în urmărirea pilotului neidentificat și, ceea ce nu reușesc autoritățile reușește ea, aterizând alături de Toader în zona grădinii lui moș Sandu.
Aventura îi apropie ireversibil pe cei doi, însuflețiți de pasiunea lor comună pentru zbor. Tânăra îl părăsește pe logodnicul ei, Remy Popovici, fiu de bancher, dar lipsit de curajul de a se sui într-un avion, iar Toader, la rândul lui, începe să o uite pe Ilenuța, fata cu care avusese cândva o idilă în satul lui natal.
O ultimă întâmplare dramatică autentifică povestea de dragoste. Merișor participă la un miting aviatic și, spre consternarea asistenței, dispare undeva în munți. Fără să ezite, Toader scoate „Lăstun“-ul din hangarul în care stătea ascuns și pleacă în regim de urgență în căutarea fetei. O găsește chiar în momentul în care avioneta ei ia foc, o recuperează din aparatul în flăcări și o transportă la aeroport, agățată sub trenul lui de aterizaj. Ca să nu o rănească în timpul aterizării, se lasă pe pământ cu avionul pe spate, punându-și în pericol propria lui viață. Merișor este câștigată (probabil, definitiv sau, în orice caz, pentru multă vreme) de acest gest.
Destinul unui copil de la țară, care are un vis și își împlinește visul, este același cu al lui Constantin Brâncuși și George Enescu, Traian Vuia și Liviu Rebreanu. Datorită unor asemenea copii, satele în care s-au născut ajung să poarte numele lor.
