Tripla captivitate

Să lăsăm deoparte generalizările și să acceptăm că prozatoarele din ultimul deceniu au reușit să evacueze cu totul discuțiile de gen. Chiar și pentru cronicarii literari e dificil de înregistrat varietatea afirmată de prozatoare. Nicidecum amuzantă, ci tristă e neajutorarea criticilor noștri, gata oricând să generalizeze comentând scriitoare. Pe necitite, ei contextualizează cu patimă și siguranță întotdeauna emoționante. Cine va avea curiozitatea să analizeze discursul critic aplicat scriitoarelor noastre va descoperi că el se mișcă între două atitudini: una viril-superioară, cu posibilă extensie steroidă, care tratează proza autoarelor ca și cum ar face un gest boieresc sau ar oferi derogări superioare; și ceilalți, exact la marginea opusă a discursului: cei mămoși-infantili, care interpretează cu teamă să nu fie pedepsiți (ideologic, corect politic sau altele, nu foarte îndepărtate).

Nicicând literatura noastră nu s-a bucurat de așa diversitate tematică scrisă de autoare. Iar ele, scriitoarele, sunt atât de diferite din toate punctele de vedere. Nu mai poți spune astăzi că o prozatoare e suma tuturor înaintașelor din literatură. Exagerez, firește, dar gândiți-vă dacă nu cumva înainte de anii 2000, să zicem, toate încadrările făceau ocol până la Hortensia Papadat-Bengescu, iar în noul mileniu, locul obligatoriu aparținea Gabrielei Adameșteanu. Mai știți alte repere ale interpreților? Poate Simona Popescu, dar prea puțin? Sau, înainte vreme, Dana Dumitriu și Maria Luiza Cristescu? Sigur, conceptul de scriitor nu mai are gen, dar totuși, discursul public, nu doar de la noi, invocă adeseori inegalități.

Efervescența ultimului deceniu a evitat ierarhiile imaginare și de influență, contaminând cu subtilitate discursurile autoarelor. De la Blocul 29 apartamentul 1 (2009) la recentul Și se auzeau greierii, Corina Sabău scrie despre universurile mici-urbane cu potențial carceral. Că e vorba despre cuplu, relația copii-părinți-bunici sau convergențe de vecinătate socială, romanele ei n-au nimic pacificator. Personajele masculine adună psihologia mașinală, incapabili să prospere sentimental. Nesincronizați, egali, ei se găsesc mereu în contratimp cu progresul sentimental al partenerelor. Corina Sabău este scriitoarea fatalităților activate în labirintul spart al intimității.

Romanele Corinei Sabău au în centru personaje ce pot oricând concura la premiul „naiva momentului”. Fataliste mai mult decât bovarice, ele știu că n-are rost să spere nici când viața se rostogolește fericit; în toate volumele, eroinele își transmit una alteia ștafeta destinelor sau ajung în același loc după trame cu rădăcini similare. Dragostea, chiar ea (2012) era romanul înstrăinărilor, triumfând cu însingurarea din cuplu. Remarcam la Corina Sabău intimizarea distanței, devenit profilul paradoxal al cărților ei. Irina din Blocul… se salva prin vivacitatea ludică a bunicii, ce-i amână sentimentul morții. Mia din Dragostea…, ca toate eroinele, își nuanța, nehotărâtă, vulnerabilitățile. Operațiune, se-nțelege, dificilă, căci presupune și rațiune, și ordine în labirintul interior. Surprinse de lumea cuplurilor în destrămare, eroinele își permit doar să supraviețuiască, nu să evolueze. În această formă de neputință psihologică, de așteptare încremenită, se formulează intrigile din proza Corinei Sabău.

Pasiunea lor e uitarea sau rememorarea, mai puțin prezentul, supralicitat defectuos. Tot ca în celelalte romane, problematicii cuplului i se alătură imaturitatea. Oricât de împliniți, ei fac din rutină o formă de abandon infantil. Trecutul imperfect din cărțile anterioare întâlnește în Și greierii… alternativa cumva pozitivă. Dar rezistă un fir roșu, iarăși de o subtilitate aparte: ideea că ceea ce persistă de-a lungul schimbării e însăși schimbarea. Iar iubirea înseamnă a te întoarce. Nu cu spatele la celălalt, cum trăiește Ecaterina Creangă în Și greierii, ci la trecutul promițător.

Monotonii sparte imprecis, cărțile Corinei Sabău alcătuiesc un inventar al slăbiciunilor definitive. Investind în revigorare cu patimă ascunsă, citim despre lumi mici, de apartament, în care formula fericirii relative, dar îndestulătoare, nu durează. Șefa de la Mătasea Populară, Ecaterina Creangă n-are cum să reziste în trecutul ei semi-rebel în fața unui bărbat pasionat de Leonard Cohen și care poate vorbi îndelung despre taiorul lui Tippi Hedren din Păsările sau despre cămășile „evazate” ale Gretei Garbo. În comunism, un asemenea bărbat era ca și cum ai trage lozul cel mare. Incapabilă să-și mențină starea de rebeliune, complexul de inferioritate al Ecaterinei adâncește distanța dintre soți și se cronicizează odată cu sarcina la care e nevoită să renunțe. După un prim-proces de la Ajustaj, în care Ecaterina trebuie să apere pe „hoața” Florica, asistăm la propriul proces, când avortul clandestin e descoperit. Că va deveni colaboratoare sau că dizgrația tovarășei e definitivă, nu contează. Cert e că moartea ei se înscrie în ritmul unei societăți ce suferă de aceeași boală. Monologul Ecaterinei va fi continuat de Sonia, fiica ei, la fel cum Irina Palmuș din primul roman înregistra ritmul atrofierii unei familii de asemenea disfuncționale. Povestea din Și greierii… asta spune: cu experiența unei familii distruse, în care-și dorea ca tatăl violent să moară, Ecaterina ajunge opusul a ceea ce-și imagina în tinerețea emancipată: o ființă interiorizată, înstrăinată – de partener ca un copil de-o autoritate, dar și de ea însăși, după avort.

Corina Sabău nu face din subiect, ca mai demult cinematografia, o dramă a condiției femeii. Nu doar, căci adeseori poetică, narațiunea se desface în mai multe perspective. Irina din Blocul…, ca Sonia din Și greierii…, copilele-martor sunt năpădite de absențe, după cum în realitatea părinților sau a bunicilor, cei mari se autodevorează sentimental sau moartea se insinuează ca lentoare amăgitoare. Sintagma din urmă este înscrisă în toate romanele autoarei, creând, laolaltă cu tăcerea, subtilități poetice peste care nu poți trece cu ușurință. Dar Corina Sabău nu împrumută discursul consacrat de un Adrian Chivu sau Tatiana Țîbuleac. Deși, cumva, într-acolo putea să-i alunece imaginarul. Nu. Corina Sabău prezintă psihologia unei femei ce renunță la frondă pentru frică. Cu comunitățile de femei solidare și în pasiune (trucată sau reală – vezi jocurile Anei cu Iliuță și inocența Rodicăi), și în suferință. Pretutindeni, autoarea insistă pe feminitatea colectivă ca un trup unic. Așa sunt femeile de la fabrică, cele înghesuite în autobuz sau la manifestările de 23 august. Dar și ca paciente, aglomerate în salonul de spital. Senzația e de permanentă sufocare, de captivitate mistuitoare. Femeia e captiva societății, a trupului și a tradiției. Bărbații – distanți, violenți, insensibili, autoritari, disprețuitori – sunt la fel ca sistemul, rigizi și lipsiți de imaginație ori pasiune. De aceea, violența moștenită din familii e trauma nerevendicată. Ea se subînțelege. E un vaccin obligatoriu, nefast. La fel cum mica Sonia reține nu tăcerile din familia ei, ci violența limbajului.

cuvântul, în cele din urmă, este adevăratul protagonist din Și greierii… Un al doilea nivel de lectură, poetic, cuprinde, cum spuneam, tragedia cuvântului ca realitate unică, aparent indestructibilă. Numai că însuși conceptul de intimitate nu există. Limbajul ține loc de viață, la fel tăcerea. În roman, Ecaterina pândește soțul să-i adreseze cuvinte, e dominată sau strivită de cuvintele lui, cuvinte care mor între așteptări, blocajele se opresc în cuvinte și așa mai departe. Discursul Ecaterinei este o captivitate în cuvânt. Întruparea aceasta are intensitatea maximă când, deși reală, starea nu poate fi decât poetică pentru ceilalți; e momentul când, cu hemoragia post-avort, ea e însoțită de soțul ce pare că, din milă sau frică, dă semne de viață: „În cheaguri de sânge se măsoară cuvintele lui, în cheagurile mele de sânge”.

Romanul se poate citi ca un poem al cuvântului trup, un poem al descompunerii fragilității. Într-o epocă a interdicțiilor absurde, femeia este condamnată să descopere temnița căsniciei anodine, lumea carcerală a societății și, mai ales, închisorile trupului și ale cuvântului. În această concentricitate aproape purgatorială se derulează microromanul Corinei Sabău.

Mesajul cărții e tulburător. Mă întreb dacă nu cumva toate femeile care au traversat comunismul n-au lăsat ceva în epocă. Un copil.