Poetul și inconștientul textului

Într-o inspirată postfață la antologia Coline cu demoni (2010), Al. Călinescu analizează, cu bisturiul fin al eseistului de extracție voltairiană, fractura care se va fi produs între poezia publicată în țară de Ilie Constantin și aceea tipărită în limba franceză, apoi, tradusă în românește de Șerban Foarță, de Miron Kiropol și de autorul însuși; „Nu e nevoie de considerații prea savante pentru a observa că și în acest proces e greu a discerne între ce ține de demersul conștient al poetului și ce ține de inconștientul textului, al noului text care se organizează, se structurează «din mers»“; în fond, spune criticul literar, se vede o diferență nu doar de nuanță între volumele tipărite până în 1973 – Vântul cutreieră apele (1960), Desprinderea de țărm (1964), Clepsidra (1966), Bunavestire (1968), Fiara (1969), Coline cu demoni (1970) și Celălalt (1972) – și cele de pe piața franceză a cărții de poezie până în 2002 și, încă, după întoarcerea definitivă a poetului în Bucureștiul fostei sale tinereți onirice: L’Ailleurs (1983), Rivage antérieur (1986), Le letré barbare (1994), Desprinderea de țărm (1995), La marchand de sabres / Neguțătorul de săbii (1997), Plata luntrașului (1998), La rădăcinile depărtării / Aux racines du lointain (1999), Înaltăparte, I (2000), Mulțimea Singurătate (2003), Limba imperiului / La langue de l’empire (2003), Oglinzi ale vidului (2005), Amnios (2006), Pânda sufletului / L’âme aux aguets (2008), Coline cu demoni (2010). Al. Călinescu face o analiză stilistică de mare finețe; în fond, însă, plecând de la raportul tensional dintre „demersul conștient al poetului“ și acțiunea „inconștientului textului“, în toată poezia lui Ilie Constantin se poate citi/vedea un film de capă și spadă: o luptă între poet (cu intențiile, programul, proiectele sale) și inconștientul textului; altfel spus, a scrie textul sau a se lăsa scris de acesta.

Din acest conflict deschis, în toate cărțile lui Ilie Constantin crește una din temele sale cele mai importante: cum textul își dispută cu autorul său suferința (sau voluptatea) de a fi alcătuit de cuvinte ori de a alcătui, ca un Demiurg, uni versul vorbelor, figurile lirice din Vântul cutreieră apele, Fiara, Coline cu demoni, Clepsidra se așază la pândă: fiul amurgului pândește (și este pândit de) demonii de pe coline: „Cum mi se-arată fără de vină/ demonii negri de pe colină!/ Tace orașul, ora-i pustie,/ nimeni pe cale se-alătură mie;/ de pe coline până sub stele,/ demoni visează sub genele mele./ Oare doar mie mi se arată/ neamul lor, veșnic fără de pată?/ Eu doar sunt martorul tristelor ginte/ de care soarele se dezminte?/ Fiu al amurgului sunt, și mă bate/ lungul vacarm de singurătate/ în care toate țipă spre mine/ și tac doar demonii de pe coline./ Trupul lor însă nu-i spre vedere,/ suflul lor arde lumea de sfere,/ și-i contemplarea pieire lină/ a nenumiților de pe colină“ (Coline cu demoni). Pânda e starea esențială a poeziei lui Ilie Constantin; ființa își pândește sinele „ca pe-un străin“, fiarele vibrează „de atâta pândă“, mulțimile stau la pândă privind „la creasta ziggurată“, așteptându-și, între nisipuri, ora, trăindu-și disperarea limitei: „Voi sunteți cele care ne vor urma,/ ființe dintre nisipuri?/ De mult așteptați voi/ ca munții să se roadă/ și toate să ajungă și să treacă/ prin marele răgaz al pietrei…/ Când germenii vor da în lături/ lespezile de nisip, va fi/ o creștere sălbatică și deasă:/ vă veți mări ca în ocheane!/ Voi sunteți cele care vor veni,/ ființe dintre nisipuri; azi trăiți/ ca neamuri viguroase printre munții/ măsurii voastre, pre gătin ­du-vă./ Veți fi împinse cu brutalitate-n sus,/ în creștere sălbatică și deasă./ Și pe colinele domoale de nisip/ vor bate clopotele orei voastre“ (Ființele dintre nisipuri).

Pânda poetului și textului, a ființei și demonilor se transferă în spații precis delimitate. Astfel, mina, peștera, fântâna sunt refugii „departe de timpul de afară“, în vreme ce corabia (numită, uneori, „mohorâta navă“ sau „fiara-corabie“) semnifică fascinația călătoriei, a navigației „la întâmplare“, cu speranța regăsirii țărmului pierdut sau a alcătuirii unuia nou; mina e „izbitura limitei sub stele“, cum spune poetul în Gimnast la inele, iar corabia e a orizonturilor de „ocean deschis“. Fără a trece în mistic sau în ceea ce se numește poezia sentimentului religios, Ilie Constantin găsește în figura proorocului („Iată cum Iacob îl bate/ pe înger ca pe-o cetate./ Iacob, singura fire/ între moarte și amintire,/ inimă fără iertare/ piatră plângând lângă mare./ Iacob – singurul unde/ neființa poate pătrunde/ printr-o uitucă izbândă,/ Iacob – fragedă pândă“ – Pasaj obscur) și în metafora scării nu doar o „blândă obsesie“, cum spune în Perugia, ci chiar imaginea-pivot a poemelor primelor cărți, asociind scara celestă pândei, stării dominante a liricii anilor 1970; „Scara și sufletul pierdut și alergarea/ în sus, mântuitoare e spirala,/ și totul pare aievea/ pe treptele fără durere./ Ar fi putut umbla doar glasul tău/ prin întunericul tot mai suav;/ și de albastru se însenina adâncul;/ în orice loc, o poartă de salvare se ivea./ Cum s-o deschid, și la ce bun?/ Mai bine, tu suie scara în meandre,/ orice pas/ pe propria ta inimă să-l sprijini, agonizând de vis către cupolă./ Până când treptele te surpă-n goluri/ și te vei pierde pe de-a-ntregul/ în lacrima necruțătoare ce te poartă/ în timpul-gând,/ în valul-gând,/ în viața-gând“ (Treptele).

Poetul nu e preocupat atât de raportul de confruntare, ci, în primul rând, de modul glisării unui spațiu în celălalt; demonul, duhul, bătrânul-tânăr populează imaginarul, un spațiu poetic asemănat cu o câmpie străbătută ca o inițiere în infinit ori cu ceața care intră în pădure „ca o uitare“ sau cu o „rotire greoaie a zării spre somn“. Zarea pe care n-o obturează decât înălțimea blândă a colinei constituie locul glisării spațiilor și al (pe)trecerii ființei din adânc spre înalt. Doar în Hronicul și cântecul vârstelor al lui Lucian Blaga și într-un fragment poematic din O viață de om a lui Nicolae Iorga zarea e investită cu aceleași valori semantice; la Blaga, „zarea fericirii“ crește, cu sentimentul „încălecării timpurilor“, pe tărâmul fabulos al basmelor Mamei, realizând medierea căilor de acces spre lumea reală și, deopotrivă, spre cea a ficțiunilor; zarea lui Lucian Blaga se deslușește la limita celor două vârfuri – unul boltit, celălalt, ascuțit – ale Munților Apuseni, unind, și acolo, înaltul cu adâncul, principiul feminin (vârful boltit) cu principiul masculin (vârful ascuțit). La Iorga, zarea, orizontul și „gangul întunecos“ exprimau moduri de a trăi, cristalizând în dinamica lor internă etape, repere și o procesualitate a devenirii personalității în lume. Fără a prelua nimic din planul imagistic al celor două opere, zarea din poezia lui Ilie Constantin păstrează sensurile fixate în Hronicul lui Blaga; spartă, zarea arată vidul de dincolo („Am fost adus poate din moarte între voi,/ umilitor de neîntrebat,/ în spaimele proporțiilor lumii./ În primul țipăt ce-mi intra în piept –/ interiorul scut de aer –/ era și disperarea limitei, protestul/ contra omului aruncat în viață/ aidoma unui zar pierzător;/ contra imaginii din ochi, făcută anume/ spre a depărta și micșora, până la capăt,/ spărtura groaznică din zare, vidul“ – Zar pierzător) și limita de dincoace, din „ograda fără zare“ unde „porcii grohăie ferice“, cum se spune în poemul Nimfa. Muza.

Poemele „franceze“ de după 1973, când a plecat în exil la Paris sunt ale memoriei din străini; unii au fost surprinși de plecarea neașteptată a unui poet de primă linie în anii 1970, cu succes de public și critică – un „poet-vedetă a generației ’60“, cum a fost numit. Și totuși. În urmă cu aproape un deceniu, Ilie Constantin scria (premonitoriu? plan de evadare?) Soare-Apune: „În zvârcolirile de lașitate/ îmi simt destinul ca pe-un arest./ O, sub drapelele violentate,/ m-aș năpusti către marele Vest!/ Ritmic debarcă în țărm surpate/ spor de popoare, mâluri și lest:/ rupe, apucă, apără, bate/ cu disperare oricare gest./ Câtă planetă la Soare-Apune,/ ochiul prea lacom mă va răpune,/ s-ajung întâiul să cuprind!/ Scad în ocoluri și în deprinderi/ fără pieirea unei desprinderi,/ cu tristă râvnă îmbătrânind“. În ianuarie 1974 s-a „năpustit“ din arest către „marele Vest“, căutând în „garajul subpământean din Paris“ o altă ipostază lirică a minei, peșterii, fântânii de altădată. În fond, lirica „poetului exilului“, cum își spunea, deja, în 1975, reia temele anterioare, fără a adăuga lucruri semnificative; fiara la pândă e acum trecutul, ființa se „nimicește“ în așteptare sau, cârtiță, scobind în malul Senei (Porumbeii lui Chaillot), zborul e „fără de zare“, stelele sunt „de amărăciune“, viața calcă pe propria ruină, iar literatul barbar (le letré barbare) se regăsește „pe maluri din copilărie“, trăind în aceeași „eră a lignitului și huilei“. Numai că acum zarea se unește cu vidul – e vidul zării dintr-un poem precum Fantasmă de oraș gigant: „Puzderie în calea lui –/ baraje vii, deși imaginare –,/ căpcăuni și zmei încătușează/ de pretutindeni mersul nepornit./ Omul ce întoarce spatele ferestrei-zid,/ la etajul treizeci al unui turn climatizat,/ încercând să se piardă/ în umbra mișunândă a pădurii,/ simte deodată o prezență afară;/ se întoarce și vede cum răsar/ ventuze ce pe geamuri se sudează,/ la capăt de tentacule enorme/ de caracatiță peste oraș!/ Ci, omenesc un chip apare (oare?)/ râzând de frica celui dinăuntru;/ prudent apoi, spălătorul de geamuri cerești/ își continuă munca/ și limpezește agale vidul zării“. Pe scara lui Iacob nu mai urcă și coboară îngerii, ipostaziați, în deriziune, de spălătorul de geamuri de pe un turn de treizeci de etaje, iar poetul „plin de zări“ jinduiește acum la înaltăpartele rămas în mina, pe colina și în zarea tinereții: „Înaintează corabia în nimic:/ batiscaf uriaș, cu luminile stinse,/ atingând poate cu ale sale/ simțuri mecanice fără eroare/ recifuri de corali și monștri/ lacomi, luminiscenți, neașteptate/ umflături ale albiei de abis./ În beznele pe care nu le știm,/ dincoace de hublouri condamnate –/ globuloși ochi fără privire –,/ în veselia spasmodică de pe punți,/ se clatină o clipă nebunia noastră/ în găoacea unde brusc au încetat/ nechezuri, rânjete, deliruri./ De neînchipuit și adevărat înaltăpartele/ umple luneta ancestrală a memoriei,/ degrabă aspirat în sân de nebuloase“ (Corabia nebunilor). Lirica „franceză“ a lui Ilie Constantin trece prin luneta memoriei toată poezia dintre 1960 și 1973; scrisă, apoi, „amintită“, e lirica unui important poet „șaizecist”.