La capătul frumuseții

scriu foarte rar despre poeții contem ­porani, încă și mai rar despre cei pe care îi cunosc personal; din fericire nu sunt cronicar literar, pentru că n-aș rezista la frumusețea săptămânală sau lunară. Ating foarte rar, ce-i drept, poezia care se scrie sub ochii mei și mă consider, din cauza asta, un privilegiat.

Pentru oricare autor, publicarea ediției integrale a poeziilor sale, dincolo de satisfacția bilanțului, presupune un risc considerabil: foarte puțini vor să-și dezvăluie publicului fața de acum o jumătate de secol. Printre acești foarte puțini, Ana Blandiana ocupă un loc bine fixat, pe care nu i-l dispută nimeni.

Citind și recitind volumul recent apărut (Integrala poemelor, Humanitas, 2019), frecventatorului poeziei Anei Blandiana i se confirmă vechea bănuială: avem în față poeme de mare clasă, mai ales pentru că sistemul alcă ­tuirii lor a rămas surprinzător de egal cu el însuși, de la volumul A treia taină din 1969 și până la tragicul Variațiuni pe o temă dată din 2018, plângere a unui Orfeu fe ­minin pe ur mele unei Euridice care și-a schim ­bat genul.

Cum se scriu poeziile acestea? E în ­totdeauna vorba de un mic pre ­text material, de un detaliu, pen ­tru ca – pe mar ­ginea lui – să se construiască rapid corpul poe ­mului, de obicei foarte concen ­trat. Acest corp poetic a avut în ­tot deauna drept fundal un mister ocultat cu grijă, misterul pro ­fund al unei tris ­teți incurabile. Să spunem, cu vorbele autoarei, că el provine din „patria neli niș ­tii”. Egalitatea acestei poezii cu ea însăși devine valoare în sine. Cea care rostește discursul este aceeași voce – poeta la diferitele etape ale vieții. Un fel de adolescență prelungită, dar cea a unei adolescente pe care suferințele ascunse și secretul bine păstrat au maturizat-o brusc, mult dincolo de vârsta biologică. Tânăra eternă, înțeleaptă însă prin suferință, se va menține pe următoarele trepte de volume, urcând toate până la un punct din care inspirația n-a mai coborît niciodată. Încercarea ultimă și poate cea mai grea, despărțirea de sufletul-pereche, s-a petrecut la o vârstă pe care convenim s-o numim a bătrâneții, dar căreia în cazul de față ar trebui să-i găsim alt nume. Tinerețea brusc maturizată a rămas eternă, fără să se mai schimbe în altceva.

Corpul verbal al aproape tuturor poemelor a avut de la început o arhitectură clară: esențializate, de o mare simplitate aparentă, cuprinzând una sau două rime vizibile în punctele-cheie, ca o aluzie la poezia tradițională. Apoi, aproape obligatoria poantă finală, bazată uneori pe un joc verbal. Și cu asta, gata! Abilitatea tehnică a poetei rămâne și ea în penumbră, ca și tristețea fără leac; din când în când, mici poeme bazate pe rime rare sau câte un sonet ne atrag atenția că opțiunea pentru versul fluent, alb ori liber, a însemnat o decizie personală asumată în cunoștință de cauză.

Masivul volum de format mare și de aproape 800 de pagini ar fi fost suficient pentru oricare scriitor. Autoarea lui este însă un scriitor multiplu, o personalitate inteligentă și curioasă, la care prozatorul îl dublează pe poet (Ana Blandiana este romancieră, nuvelistă și moralistă). Personal, o apreciez cu deosebire pe autoarea de poeme în proză, grupate mai ales în volumele Cea mai frumoasă dintre lumile posibile (1978) și Coridoare de oglinzi (1983). Aici poemul în proză e o variantă explicită de poezie, în care inteligența și fantezia trec pe primul loc. Când demonstra ția poetică trebuie argumentată, când desenul nu se lasă redus la un profil, apelul la poemul în proză apare na ­tural. În culti varea acestei forme poe ­tico-prozodice, Ana Blandiana a atins unul dintre cele mai înalte puncte ale litera ­turii noastre din a doua jumătate a secolului XX. Au ­toarea rămâne legată de poemul în proză până târziu: în momen ­tele cele mai dra ­matice din volu ­mul consacrat Des ­părțirii, poezia ei se transformă în poem în proză.

Nu scrii nepedepsit o Is ­torie a literaturii ro ­mâne și nu îi frec ­ventezi impeni ­tent pe marii scrii ­tori români: te obișnuiești să le cauți pretutin deni esența și să o for ­mulezi sintetic, precum adevă ­rurile dintr-o enci ­clopedie. Peri ­culoasa manie do ­bândită persistă și atunci când vorbești despre un poet contemporan, despre Ana Blandiana.

O vezi sub forma capitolului în care va figura definitiv, pentru a fi vizitată de cei care o cunosc, pentru a fi vizitată și de cei care învață acum să citească.

E o bucurie să înveți a citi pe asemenea versuri memorabile, de mare simplitate, în care poeta reușește să facă din propria sa moarte o trecere melodioasă și suavă:

Așa cum frunzele cad

De prea mult soare

Încă din august,

O supradoză de viață

Mă va împinge dincolo

În septembrie,

În somnul din care

Voi mai încerca să visez

Octombrie, Noiembrie, Decembrie.