Ceauşeştii vătămați

Cică în timpul revoluţiei de la 1848, un grup de revoluţionari germani trebuia să ocupe o gară. Cum au procedat ? Şi-au cumpărat bilete de peron şi au ocupat gara. Anecdota persiflează triumful spiritului legalist al nemţilor manifestat în împrejurări care, de fapt, îl contraziceau. Căci, în definitiv, ce înseamnă o revoluţie? Abolirea unei anumite ordini de drept şi înlocuirea ei cu alta, diametral opusă. Aflăm din presă că Valentin Ceauşescu ar fi solicitat, pentru părinţii săi, calitatea de „persoane vătămate” în revoluţia din decembrie 1989. Şi tot presa citează din rechizitoriul procesului dedicat acesteia, alcătuit de procurorii Secției Militare a Parchetului General, pasajul conform căruia inculpaţii ar fi creat „condiţiile condamnării şi execuției cuplului prezidenţial Ceauşescu printr-un proces penal simulat”. Mărturisesc drept: profan cum sînt în domeniul juridic, nu pot totuşi trece cu vederea unele abateri fla ­grante ale textului. Prima: ce înseamnă „cuplu prezi den ­ţial”? Procurorii au preluat, fără simţul proprietăţii juridice, o sintagmă a limbajului publicistic. „Cuplu prezidenţial”, mutatis mutandis, nu există decît în republica San Marino, condusă de doi căpitani regenţi, cu mandate de 6 luni. În România, conform Constituţiei din 1965, revizuită în 1974, a existat un preşedinte al republicii, ales de Marea Adunare Naţională – atît şi nimic mai mult. Mai departe: ce înseamnă „proces penal simulat”? Un proces poate fi incorect, ilegal, ilicit etc., dar „simulat” doar prin folosirea improprie a cuvintelor. Se vede clar că procurorilor po ­meniţi mai sus le-ar prinde bine, în redactarea rechizitorii ­lor, prezenţa unui consultant lingvistic.

Fondul chestiunii este cererea de a li se acorda soţilor Ceauşescu calitatea de „persoane vătămate” în decembrie 1989. Tot astfel, întorcîndu-ne în timp, am putea numi „persoane vătămate” pe Ludovic al XVI-lea şi pe Maria-Antoaneta, decapitaţi în 1793, sau pe ţarul Nicolae al II-lea, pe soţia şi pe copiii săi, asasinaţi de bolşevici în 1918. Nu s-a găsit însă niciun descendent al lui Ludovic al XVI-lea care să ceară declararea lui drept „persoană vătămată”, nici vreun prinţ rus din dinastia Romanovilor care să iniţieze o acţiune similară. Numai în România, unde ne cam place să ne jucăm cu noţiunile, acest lucru a devenit posibil.

Revoluţia română din decembrie 1989 a avut ca obiectiv răsturnarea dictaturii ceauşiste, pe care a şi izbutit să-l atingă. Cît priveşte procesul de la 25 decembrie, el ar putea fi oricînd reluat, cu probele incriminatorii pe masă, începînd cu stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 17 decembrie, în cadrul căreia comandantul suprem a obţinut încuviinţarea unanimă a organului colectiv pentru aplicarea unor măsuri represive la Timişoara. Pînă atunci, le reproşase succesiv lui Vasile Milea, Tudor Postelnicu şi Iulian Vlad că, împotriva demonstranţilor, nu s-a tras „la picioare”. Dar ce însemna de fapt, în mintea lui Ceauşescu, trasul „la picioare” rezultă dintr-o altă frază a sa: „Trebuia să-i omoare pe huligani, nu să-i bată ei!” Pe 18 decembrie Ceauşescu a plecat în Iran, de unde s-a întors peste două zile. În lipsa lui din ţară, nr. 2 al aşa-zisului „cuplu prezidenţial” s-a ilustrat prin continuarea represiunii de la Timişoara şi, fapt abominabil, prin ordinul de incinerare a cîtorva zeci de cadavre, pentru ca la întoarcerea acasă a numărului 1 totul să fie neted şi curat, ca argintul strecurat. Aceste fapte ar fi trebuit invocate în procesul de la Tîrgovişte, dar completul alcătuit în grabă de generalul Stănculescu n-a aflat decît după sosirea la faţa locului pe cine avea de judecat şi n-a avut nici timpul şi nici forţa morală de a se ridica la înălţimea misiunii. Amatorii de istorie virtuală îşi pot însă imagina oricînd un proces desfăşurat cu toate garanţiile legale, cu rechizitorii ale procurorilor şi cu pledoarii ale avocaţilor conforme tuturor regulilor în materie. Şi este infinit probabil că unele enunţuri sau întrebări de la 25 decembrie ar răsuna aidoma: „Au acţionat discreţionar, despotic şi criminal”, „victimele nevinovate ale acestor doi tirani”, „La Bucureşti, cine a ordonat să se tragă în mulţime, în tineri?”, „De ce ai înfometat poporul?”, „Cine a dat dispoziţii să se tragă în mulţime la Timişoara?”, „În ce împrejurări a murit generalul Milea?” etc., etc. Pînă la urmă, sentinţa împotriva inculpaţilor, vinovaţi de moartea sau rănirea a sute de persoane în intervalul 17-22 decembrie 1989, nu putea fi alta decît aceea care a fost : pedeapsa capitală. Cît priveşte diversiunea de după 22 decembrie, ea a fost opera unor şefi militari care voiau să se spele pe mîini de sîngele vărsat în zilele precedente din ordinul comandantului suprem şi n-au găsit altă cale decît simularea unui conflict intern între forţe neidentificabile.

Ceauşeştii – „persoane vătămate”? E o glumă suprarealistă.