Andrei Ursu: „Tata, Gheorghe Ursu, era ca un zeu pentru mine“

Cristian Pătrășconiu: Care este ultima amintire pe care o aveți cu tatăl dumneavoastră în viață?

Andrei Ursu: În zilele de dinainte să fie arestat, pe 21 septembrie, ne-a povestit acasă că își ceruse jurnalul înapoi. Securistul Institutului l-a refuzat, evident, și a adăugat: „abia de-acum începe greul”. E vorba de Dumitra-ciuc Ion, securistul care i-a făcut dosarul de urmărire informativă, imediat după ce i-au descoperit jurnalul, adică în decembrie 1984.

Jurnalul era…

Ceva extrem de important pentru tata. Era viața lui, practic. În jurnal scrisese că urmează să îl publice, să scrie cărți care să se bazeze pe jurnal. Îl ținea de la finele anilor 1940. Chiar în declarațiile din dosarul penal, în fața securiștilor, scria: da, e adevărat că în ziua cutare am scris că acest jurnal va fi o sursă de inspirație pentru anii următori. Chiar așa scria: „țin-te, Babule, de scris câteva cărți un jurnal politic, un jurnal literar, un jurnal personal”.

Vreau să spun când vă întreb de ultima amintire cu Gheorghe Ursu în viață: ultima zi? Cum a fost dimineața zilei de 21 septembrie? V-ați văzut atunci?

A fost arestat de Securitate, de la serviciu. M-am văzut cu el pe fugă în dimineața acelei zile. A plecat cu bicicleta la lucru – așa l-am văzut ultima dată. A lăsat-o acolo; am fost chemat a doua zi s-o ridic. Mi-am dat seama că nu aveam cheia. Am mers sus în birou să iau niște lucruri de-ale lui; colegii lui, țin minte foarte bine, se fofilau, întorceau capul când m-au văzut. Vizita aceea la serviciu a fost îngrozitoare; parcă și din cât de sumbri și de speriați erau oamenii de acolo mi s-a amplificat și mie disperarea cu privire la ce urmează să i se întâmple. Din păcate nu pot să vizualizez acea dimineață când ne-am luat rămas bun… Ne întâlneam la o cantină din centrul orașului după serviciu, eu veneam de la Pipera și luam des prânzul împreună. Nu și în acea zi…

Dar prima amintire pregnantă sau între primele amintiri pe care le aveți cu tatăl dumneavoastră? Cea mai veche amintire…

Cea care îmi vine acum în minte – e și una dintre cele mai vechi. Nu sunt sigur că e cea mai veche – e când m-a învățat să înot. Eram la „2 Mai”; era îndrăgostit de mare. Aveam 6 ani și vroia să mă vadă că înot. Pentru el, era cam târziu și dorea neapărat să mă învețe. De obicei, mă lua în cârcă și mă ducea în larg. Dar de data aceasta, în ziua când am învățat să înot, eram aproape de mal; m-a luat un val și m-am speriat. Era aproape de mine și mi-a spus să nu îmi fac griji dacă nu mai ating fundul mării. Apoi m-a luat iar în larg – și acolo mi-a dat drumul și mi-a spus „haide că poți și tu”. Așa a fost, cum a zis; am putut să înot. Eram deseori în extaz față de el; era ca un zeu pentru mine.

Nu aveți, cred, nimic filmat cu Gheorghe Ursu și, mă gândesc, nici foarte multe fotografii color cu dumnealui. Cum era? Cum se mișca, cum vorbea?

Pentru mine, era un urs. Era solid, bine legat. Când am crescut, mi-am dat seama că nu era foarte înalt. Dar era o prezență impunătoare. În copilărie mi se părea un colos. Avea blană pe piept – creață, neagră (râde). Mă jucam cu ea. De fapt, și el se juca mult cu mine. Făceam castele pe plajă, m-a învățat să joc șah…

Ce vă plăcea foarte mult să faceți împreună?

Totul! Aceasta era ceva clasic: sâmbăta mergeam la bunici la televizor. Era ritualul nostru. La Mama-Margareta și Papa-Vasile. Noi nu aveam televizor pe vremea aia. Tata mă lua în cârcă și intram în jocul nostru „despre ce vorbim astăzi?”, până la stație și apoi în troleibuzul 84. Își alegea un subiect și vorbeam despre el tot drumul. Eram încântat, tremuram de emoție încă de cu o zi înainte, de nerăbdare. Mă întrebam despre ce vorbim a doua zi; nu îmi spunea niciodată dinainte. Spunea povești legate de știință, de istorie – cât mai pe înțelesul meu. Despre filme, despre animale. Acele drumuri cu tata la bunici sunt și acum magice pentru mine. Abia așteptam să vină sâmbăta după-amiază ca să intru în „seminarul” din troleibuzul 84 și să aflu și tema discuției, bineînțeles.

Și citeați…

Citeam destul de mult. El citea enorm. Avea o colecție de 4.000 de volume. O parte din această bibliotecă provenea de la Papa Vasile – și el, un om îndrăgostit de literatură. Tata citea „Secolul 20” cu religiozitate – era de multe ori disperat că e în urmă, la lectură, cu 2-3 numere și restanțele astea tot creșteau, pentru că mai erau atâtea altele de citit. Avea și de scris – în jurnal, poezie, cartea Europa mea. Mai era și Cinemateca – obligatorie. Filmele la ambasade. Și concertele – la care mă ducea de mic. Știa enorm de multa muzică simfonică, dar și jazz. Recunoștea totul. Îl țin minte cum închidea ochii pe canapea în sufragerie și începea să dirijeze concertele pe care le asculta la radio sau pickup. Muzica era, poate, arta majoră pentru el. Pe lângă poezie, pictura, ,…dar și filmul.

Și pentru dumneavoastră filmul?

Ooo, da. Eram nelipsiți de la cinematecă. M-a învățat să apreciez filmul. Când eram la facultate, făceam cu schimbul la coadă la cinematecă, luni dimineață, la Eforie, pentru a prinde bilete. Diviziunea muncii, cum s-ar zice. Trebuia să fii devreme acolo, uneori la 5 dimineața, ca să prinzi bilete – se puneau în vânzare pentru toată săptămâna. Ne făceam selecția și programarea din timp, pentru a prinde bilete. În general, la ce recomanda el.

Vă provoc puțin – dar cu toată bună-credința: dacă ar fi să alegeți un regizor din toți marii regizori ai lumii care să facă un film despre tatăl dumneavoastră – fie el documentar sau artistic –, la cine v-ați opri?

(reflectează secunde bune). Mă gândesc că, dacă ar fi să fie despre viața tatălui meu, ar trebui să fie un documentarist. Dar la ficțiune… O, Doamne, la asta chiar nu m-am gândit niciodată. Să vă spun, rapid, care erau marile lui pasiuni cinematografice: Bunuel, De Sica, Fellini, Bergman, Antonioni, Eisenstein, Chaplin, Robert Bresson, frații Marx. Alți favoriți: Truffaut, Godard, Cassavetes. Ar putea să fie cineva de aici, din liga aceasta mare. Dar, despre el, dacă mă gândesc mai bine, ar trebui să fie un regizor care să înțeleagă politica. Poate un Ken Loach. Sau, de ce nu, Stanley Kubrick. Sau chiar Orson Welles. Foarte bună provocare…

Babu” – de ce i se spunea așa?

De la Mama-Margareta. Îi spunea „baba” – care înseamnă „păpușă” în ungurește. Tata, când era mic, stâlcea acest cuvânt, și își spunea singur „Babu”. Toți din familie au ajuns să îi spună Babu, apoi și colegii și prietenii. Și așa a rămas.

Cum arăta jurnalul tatălui dumneavoastră?

Erau multe caiete. Nu mi-am băgat niciodată nasul în ele. Știu că le ținea în cămară. Din când în când venea cu câte o foaie volantă sau chiar cu un caiet întreg și ne citea: ori o poezie, ori o bucată de proză mai închegată, cel mai des de factură politică, virulent anti-ceaușistă. Spunea: asta merită publicată, asta merită să o trimit la „Europa liberă”. Odată, eram deja student, m-a rugat să multiplic la mine la Politehnică Scrisoarea a VI-a apocrifă; o satiră cu ritmul și versificația lui Eminescu. Era despre averea lui Ceaușescu1. Se încheia astfel: „Când să-și scrie, după Lege, avuția personală / Sincer, pur și echitabil, el lăsă hârtia goală”.

Încă o dată – jurnalul. Ținea jurnalul de când anume?

Din 1944. Acoperea deci patru decenii. 62 de caiete cu totul. Nu știam atunci câte erau exact, dar am aflat din dosarele de la Securitate. Când au venit să le ia, le-au consemnat pe ani: 1945-1958; 1958-1967; 1967-1977; în fine, 1977-1983. Jurnalul pentru 1984 era, de fapt, la serviciu.

Este Jurnalul de la care a plecat toată tragedia…

De acolo, așa este. Acel caiet i l-a luat din sertar Croitoru Pârguța, informatoarea securistului Dumitraciuc Ion, cel despre care am vorbit la începutul conversației noastre. El și-a înștiințat superiorii – „am primit de la o sursă jurnalul numitului Gh. Ursu, care conține grave manifestări de defăimare și de compromitere a unor persoane cu funcții înalte de partid și de stat”. Securiștii nu scriau numele Ceaușescu – era o interdicție în această privință. Jurnalul era plin de critici, unele foarte violente, la adresa lui Ceaușescu.

Ce era acolo, în jurnalul tatălui dumneavoastră? Ce era acolo așa de periculos? Și merg și mai departe: dacă ar fi să îi explicați unui tânăr naiv sau pur și simplu cam prostuț – care merge mândru îmbrăcat în tricou cu Che Guevara, care crede despre comunism că era bine – de ce era așa de periculos să scrii, să ții un jurnal în timpul comunismului?

Era o mărturie frustă a ceea ce se întâmpla, a degringoladei, a rușinii. Îi era îngrozitor de rușine pentru ceaușism, pentru umilințele zilnice de atunci, pentru mizeria morală din acele timpuri. Îi era greață de cultul personalității. Asta era tema principală din jurnal. Însă toate astea ni le spunea și nouă, le spunea și la serviciu, și printre prieteni.

Nu se ferea?

Deloc. Dar deloc. În dosar, există o turnătorie care a ajuns la Iulian Vlad – scria acolo că tatăl meu spunea la serviciu că regretă că nu se găsește unul care să îi dea cu o piatră în cap lui Ceaușescu. Și că dorea să facă rost de o pușcă cu lunetă.

E adevărată povestea aceasta?

Da. Erau și în jurnal relatări în sensul acesta. Discutase și cu mine, mai mult în glumă, despre un plan de a aduce, fiecare din noi, piese separate din străinătate pentru a asambla o astfel de armă. (Călătorisem și eu în Turcia, cu echipa de înot.) Era un plan iluzioriu, evident, nu ne pricepeam de fapt la așa ceva.

Deci, se gândea tatăl dumneavoastră să îl împuște pe Ceaușescu?

Se gândea. Nu am apucat, evident, să strângem nici o piesă pentru a construi pușca aceea cu lunetă. Dar spunea așa: „dacă aș avea una, chiar aș încerca să-l împușc… Mă prind, mă omoară și pe mine ăștia din Direcția a V-a, dar poate reușesc să scap 22 de milioane de români de această pacoste”.

Cum mai există acest jurnal?

Ca o amintire. Jurnalul, din nefericire, nu cred că mai există. A dispărut în mai multe etape. În 1987, la doi ani după ce tata a fost ucis, cei doi securiști inculpați în cauza de care vorbim acum au făcut un proces-verbal de distrugere în care aparent au distrus întregul jurnal, cu excepția a 811 file mai incriminatoare. Acestea fuseseră trecute într-un alt dosar, de trei volume. În 1990, mai existau, așadar, aceste 811 file. Dan Voinea a adus aceste trei dosare la revista „22”. S-au făcut copii după ele, au fost văzute de mai mulți, sunt descrise de Gabriela Adameșteanu într-un articol în revista „22”. Au fost extrase câteva fragmente, care au fost publicate. Unele fragmente din jurnal există și acum în dosarul penal. Le-am pus și pe siteul Fundației (http://gh-ursu.ong.ro/_). Nu sunt documente de ordinul manuscrisului, din păcate. Sunt doar declarațiile tatei date în fața anchetatorilor, în care se citează fraze „dușmănoase” din jurnal. Alte extrase cu diatribe la adresa lui Ceaușescu stau separat, copiate de securiști, la final, ca un fel de adendda. La unele dintre ele, Iulian Vlad, șeful Securității, spunea „aceste elemente au substrat, dar nu le putem folosi ca probe ca atare în cadrul unui proces”. Se înțelege de ce – era vorba de Ceaușescu, nu se putea face publică această chestiune, contravenea „tabu-ului totalitar” din jurul dictatorului.

Nu putea să apară nici măcar într-un proces faptul că era urât sau criticat.

811 file au trecut de decembrie 1989. Ce s-a întâmplat cu ele?

Asta a fost tragedia. Dan Voinea a dat aceste file înapoi. Ulterior au fost preluate și probabil distruse de generalul de Securitate, apoi de SRI, Grigorescu Eugen. Acesta a făcut un an de pușcărie pentru distrugerea celor 811 file.

Și copiile?

Copiile făcute la „22” s-au degradat imediat. În 1990 era din păcate o hârtie de xerox oribilă.

Ce știți sigur că s-a întâmplat în arest cu tatăl dumneavoastră?

Ce știu sigur e că a fost anchetat de Securitate și bătut sistematic. Dintre motive: pentru că nu vroia să spună „și numele altor colegi”, cum a trimis scrisorile la „unele posturi străine”, și „ce bani a luat pentru acestea”. În special pentru scrisoarea în care-l acuzase pe Ceaușescu de crimă, când acesta a oprit consolidarea blocurilor avariate de cutremur. El spunea, insistent, că a scris-o „constrâns de propria conștiință”. A încercat chiar să-i convingă pe anchetatori asupra „riscului pierderilor a mii de vieți omenești” în cazul unui nou cutremur.

Din declarațiile martorilor rezultă că el nu ceda, nu-și „turna” prietenii, nu „scria ce îi cereau anchetatorii”. Și mai știu că ordinul de a fi torturat a venit de la Iulian Vlad, probabil cu aprobarea Ceaușeștilor. Tata scria în declarații: „Am fost împiedicat chiar de Conducerea Superioară să fac consolidarea”. Spunea că a simțit nevoia să atragă atenția „atât organelor responsabile cât și locatarilor din blocurile rămase consolidate cu totul insuficient, asupra primejdiei că la un eventual alt cutremur aceste blocuri s-ar putea prăbuși”. Insista că a făcut-o din „datoria față de conștiință” și repeta că în scrisorile lui la Europa Liberă „nu a avut în vedere nici un fel de răsplată materială”. Or, tocmai asta i-a înnebunit pe securiști. Dacă ar fi scris că a primit bani și și-ar fi dezavuat scrisoarea, poate s-ar fi salvat. Știa că N. Ceaușescu ar fi repurtat astfel o victorie. Iar Europa Liberă ar fi fost astfel compromisă, drept o „agentură” care angajează „mercenari” pentru „defăimarea realităților socialiste”. Era exact ceea ce el nu putea să facă. Cum ne spusese, mie și mamei, „n-ar mai fi fost el însuși”.

Martorii spun de altfel același lucru: era torturat pentru că nu spunea „ce bani a luat” pentru scrisori și pentru că „nu recunoștea nimic” despre „alți colegi”. Era vorba despre cei cu care încerca să alcătuiască un grup de rezistență intelectuală care, în special prin scrisori la Europa Liberă, „să țină trează ura românilor contra regimului totalitar în care trăiesc, să-i îndemne la răsvrătire organizată sau măcar la nesupunere, sau măcar să facă totul spre a-și menține libertatea de gîndire“ (citatul este din dosarul lui penal de la Securitate, respectiv din jurnal).

Probele nu lasă nici un dubiu că era torturat de Pîrvulescu și Hodiș, cei doi inculpați care au fost achitați recent de judecătoarea Niță Mihaela.

Și ultimele zile – ce știți sigur că a fost atunci?

Pe 15 noiembrie a fost scos de dimineața la „prezentarea materialului” în cauza fictivă cu valută. Se împlineau două luni de arest „preventiv”, care nu mai putea fi prelungit. Avocații au observat că avea urme de cătușe „până la os” la încheieturi. A fost apoi luat la anchetă la Pîrvulescu și adus în celulă abia seara, cu pătura, întrucât nu mai putea să meargă. Urla de durere, se ținea cu mâinile de burtă. Avea „vărsături bilioase”, apoi cu sânge. Conform probatoriului, fusese lovit cu atâta sălbăticie, cu „șpițul în burtă”, încât îi spărseseră intestinul subțire, care a fost prins „între corpul dur cu care a fost lovit și șira spinării”. A fost ținut încă două zile în acea stare. Urletele sale de durere se auzeau în tot arestul. L-au transportat la spitalul penitenciarului Jilava abia pe 17 noiembrie, când nu se mai putea face nimic: peritonita era generalizată. I-au făcut o operație de formă, a murit însă imediat. Medicii au notat în foaia de observație clinică vechimea echimozelor de pe abdomen și aspectul traumatic al leziunilor interne, care arătau clar violența, dar și durata de aproximativ 36 de ore de la loviturile fatale. Adică exact perioada când a fost scos la anchetă pe 15 la Pîrvulescu. Medicul legist Cavaliotti (un informator al Securității) și procurorul Manea Drăgulin (ulterior procuror general sub Iliescu) au consemnat, servil, „moarte naturală”.

Nu v-au spus imediat că a murit? Vreau să spun, în aceeași zi în care a încetat din viață…

Nu. Ne-au anunțat abia în seara de marți, pe 19, la mai bine de două zile.

De ce v-au dat hainele sale pline de sânge?

Am rămas stupefiat atunci, pe 20 noiembrie 1985, la Jilava, când un sanitar mi le-a dat. Cămașa era și sfâșiată la spate. L-am întrebat „ce-i asta?”. Mi-a spus: „păi nu știți cum e aici? Îi bat și îi lasă așa, până nu se mai poate face nimic”. Instinctul meu a fost – și a rămas – că au făcut-o ca să amplifice teroarea, ca un exemplu. Pentru noi, familia, dar mai ales pentru prietenii lui.

Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, marile trepte ale vinovăției în cazul Gheorghe Ursu?

În esență, primii vinovați sunt soții Ceaușescu. Există mărturii ale unor securiști că dosarul de urmărire informativă al tatei a fost prezentat la Cabinetele I și II în timp ce era arestat și torturat. Era și urmarea intervenției în acea perioadă a unor oficiali americani la autoritățile române în legătură cu cazul lui. Au fost alertate și organizații de drepturile omului, Ambasada Română din Washington, ministrul de Externe Ștefan Andrei. Oameni de la Ambasada Americană din București au fost la noi acasă. În cazul Ursu au fost implicați ministrul de Interne Homoștean și șefii Securității Postelnicu, Stamatoiu, Iulian Vlad. Homoștean și Postelnicu au fost inculpați în dosarul din instanță, dar au decedat între timp. Există probe încă mai clare că Iulian Vlad a fost cel care dăduse ordinul de arestare a lui Gheorghe Ursu „sub acoperirea miliției”, pentru a fi torturat, pentru a se „aprofunda legăturile acestuia cu scriitorii cu concepții dușmănoase”. Deci omul a fost unul din principalii vinovați. În martie 2017 am făcut o plângere penală împotriva lui. Procurorii militari au refuzat cu obstinație să-l pună sub acuzare. Erau evident timorați de ultimul șef al Securității. Au trenat plângerea mea o jumătate de an fără măcar să-l audieze. L-au căutat doar când omul era în spital. Mi-au comunicat că nu mai pot deschide ancheta, că era pe moarte. A fost una din multele temenele făcute Securității de justiția română.

Atunci, în toamna lui 1985, oficialii români au mințit partea americană, pretinzând că Gheorghe Ursu ar fi fost un deținut de drept comun, fără vreo implicație politică. Au acoperit astfel asasinatul. Este evident că în acele condiții tatăl meu nu mai putea să iasă viu din închisoare. Tocmai pentru că nu acceptase colaborarea, nu se lăsa „reeducat”. (Un securist a declarat la anchetă că anterior, când încercaseră să-l „recruteze”, „Ursu Gheorghe a refuzat categoric”). Era clar că dacă l-ar fi lăsat în viață, tata ar fi vorbit. Despre ancheta politică, despre torturile la care fusese supus. Americanii ar fi aflat că fuseseră induși în eroare de statul român. De asta nu mai putea fi lăsat viu. În acea vreme, Ceaușescu încerca să camufleze cazurile de opoziție politică, să acopere cu orice preț represiunea. Se agăța încă de clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA, care o condiționa de respectarea drepturilor omului.

Unde s-a făcut dreptate, în cazul tatălui dumneavoastră, domnule Andrei Ursu?

S-a făcut un „pospai de dreptate”, vorba lui Bogza, cred. A fost condamnat un deținut de drept comun (Clită Marian), un țap ispășitor care și-a luat asupra lui omorul ca să-i scape pe securiști. N-a fost greu să fie „convins”, întrucât era oricum la pușcărie pentru ani grei. Deci nu au făcut decât să-i contopească și pedeapsa pentru uciderea tatălui meu. Au mai fost condamnați pentru instigare la omor doi colonei de Miliție, dintre care unul, Tudor Stănică, de 16 ani își prelungește, în fiecare an, „întreruperea” executării pedepsei. Pe niște motive medicale ridicole – ba cancer, ba depresie. Existau dovezi că omul era sănătos. Fusese văzut de jurnaliști la tribunal, dădea petreceri la una din vilele sale. Un torționar sub Ceaușescu care, în anii 1990, falimentase două bănci – Credit Bank și Banca Populară Română. Un caz, din păcate, tipic pentru tranziția noastră originală, dar și pentru corupția din Justiție.

Ajungem astfel la principalii vinovați, Pîrvulescu Marin și Hodiș Vasile, cei doi anchetatori și torționari direcți ai tatălui meu, achitați recent de judecătoarea Niță Mihaela. Cum am mai spus, aceasta și-a motivat sentința parcă la dictarea avocaților securiștilor. Aberațiile din acea hotărâre sunt și ele revelatoare pentru influența pe care încă o mai are fosta Securitate asupra Justiției române.

De ce e extrem de periculos ce s-a întâmplat recent, odată cu sentința din 17 octombrie 2019?

Judecătoarea a încercat să creeze un precedent pentru absolvirea întregii Securități pentru represiunea din perioada Ceaușescu. Respectiv, pentru torturarea disidenților, a muncitorilor de la Brașov, pentru arestările, bătăile sălbatice și crimele de la Revoluție. Pur și simplu, sentința pretinde că această represiune nu ar fi existat. Adică poporul român a fost îngenuncheat timp de 25 de ani prin „influențarea pozitivă” a Securității, nu prin amenințări, teroare și violență. Este o batjocorire a istoriei noastre, a memoriei victimelor, a curajului celor care s-au opus lui Ceaușescu, și care au plătit amarnic pentru asta. Deși nu am avut un sindicat liber de dimensiunea Solidarității, deși n-am avut Carta ’77, noi, românii, am avut totuși mii de opozanți care au avut de suferit. Majoritatea au rămas însă necunoscuți, tocmai din cauza aparatului represiv de o perversitate aparte. Reprimarea acestora a fost făcută de Securitate cu predilecție „sub acoperirea Miliției”. Adică sub pretextul unor infracțiuni de drept comun. Ca și în cazul tatălui meu. Asta pentru că Nicolae Ceaușescu își dorea acceptul Occidentului. Iar în interior, trebuia să fie cel mai iubit fiu. Care nu putea fi contestat de propriul popor. Am scris un studiu pe această temă – publicat în „Noua Revistă de Drepturile Omului“ (http://www.revistadrepturileomului.ro/ assets/docs/2018_1/NRDO%202018_1_ursu.pdf). E greu de crezut că judecătoarea Niță nu a înțeles acest mecanism. Am depus la dosarul cauzei volume întregi de documente de la CNSAS și mărturiile date în instanță au probat-o în mod consistent. A fost fără îndoială vorba de o represiune generalizată și sistematică. Au fost mii de opozanți arestați, maltratați, căzuți sub puterea adversarului politic, adică a Securității. Dacă e să ne luăm după judecătoarea Niță, nici una din aceste infracțiuni din perioada dictaturii Ceaușescu, pentru răsturnarea căruia au murit, au fost răniți, arestați și bătuți mii de revoluționari, nu a existat. Am publicat recent la Polirom o carte – Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989, care se ocupă tocmai cu asta: de vinovățiile Securitații atât de dinainte, cât și de după 22 decembrie 1989.

Îl visați pe Gheorghe Ursu?

Da, cu o anumită regularitate. Un vis care în esență e constant, cu mici variații.

Iată-l. De fiecare dată, el – tata – vine înapoi. Din- tr-o deplasare; dintr-o plecare misterioasă. Pare că e în convalescență. Și de fiecare dată, știu, instinctiv, că fusese grav bolnav, sau că, în orice caz, i se-ntâmplase „ceva”. Ceva care îl făcuse distant, rece. În fine, nu am o traiectorie clară de la acel „ceva” anterior, la starea lui actuală din vis. Nu știu mai nimic din acel „ceva”, doar că fusese – de cele mai multe ori – o maladie întunecoasă, ca o pierzanie. Și instinctiv, asociez cu acea maladie distanțarea, duritatea – dar și negrăita, strania, noua vulnerabilitate-i de-acum, din momentul prezent al visului. Adică al revenirii lui. Îl așteptasem trepidând, bolnav eu însumi – de lipsa lui. Și-acum, că a venit (neașteptat, ba chiar – presimțeam sumbru – cam imposibil), îmi vine să-l strâng în brațe, urlând; „cu coastele”, vorba lui Nichita, din cu totul alt context. Adică într-un fel isteric, nesfârșit; și cu scopul vădit – dar cu mare grijă disimulat, chiar față de mine însumi – de-a nu-i mai da drumul. Și-aici e „problema”: știu, poate din privirea lui, sau de undeva din alte straturi, că n-am voie să-l strâng; în orice caz, nu tare. Preferabil deloc. De ce? Pentru că ar înțelege că se-ntâmplase ceva neobișnuit (ba chiar imposibil) cu el; și-atunci ceva se va cutremura, se va sparge, și… nu va mai veni. Sau mai bine zis, nu va mai fi venit. Sau va pleca, contrariat. În plan secundar, ar fi – în ochii lui – și o dovadă de slăbiciune din partea mea… L-aș dezamăgi cu efuziunea mea – suspectă, exagerată.

Deci trebuie să mă abțin. Să-mi rețin convulsiile, hohotele de plâns – să fiu calm; să nu-l întreb nimic, mai ales despre ce i se-ntâmplase; totul să pară normal. Dar nu normalul de zi cu zi (eram de obicei acasă, în Str. Ho Și Min, sau la 2 Mai, sau la o stațiune neidentificată, undeva la munte, de unde uneori el trebuia să plece imediat – deja! – la un concert, sau la o-ntîlnire cu amici). Deci nu un normal pentru acel moment diurn (și care se-ntâmpla, ca-n orice vis care se respectă, în semi-obscuritate, poate chiar noaptea). Ci un normal pentru… așa o revedere! Com plicat: cum să fie normal că în așa un moment să nu-l întreb nimic, să nu-i spun cât de-ngrozitor îl iubesc; ce dor vlăguitor mi-a fost de el; să nu-i sar de gât, pentru vecie? Ei, asta e. Trebuie să găsesc acea stare de mijloc. Ca să nu dispară. Știu, instinctiv, că ar fi (că ar fi fost), de data asta, pentru totdeauna.

În cursul unora dintre episoade (cum spuneam, e un serial!), îmi dau seama, în vis, că visez; și anume, „visul” (cel constant al meu cu el, pe care-l știu de-acum atât de bine… robotic, caraghios de repetitiv) – și m-apucă, pe de-o parte, râsul de mine însumi, de obsesia mea. Dar și, aproape concomitent, groaza să nu mă trezesc.

____________________________________

1 Se poate regăsi aici: http://gh-ursu.ong.ro/ocazionale.html. Acum îmi dau seama că e legată, într-un fel pervers, de abjecta pretenție recentă a lui Valentin Ceaușescu…

Contrarevoluția Securității

La Editura Polirom, la finalul anului 2019, Andrei Ursu, împreună cu Roland O. Thomasson și cu Mădălin Hodor au pu blicat un foarte incitant volum intitulat Trăgători și mistificatori. Contra revoluția Securității în de cembrie 1989. „La trei decenii după căderea comunismului, Trăgători și mistificatori aruncă o nouă lumină asupra acelor evenimente sângeroase și face un pas important către aflarea adevăraților vinovați de rănirea și uciderea unor oameni în lupta pentru libertate a românilor”. Prefața acestui volum este semnată de istoricul Dennis Deletant.