Cu Amintiri fără memorie, poate (și trebuie) să repornească integrarea lui Alexandru Ciorănescu în cultura română, în care s-a format și pe care, în pofida unui exil de 44 de ani, nu a renegat-o niciodată.
Spun asta – scandalizându-i, poate, pe cei implicați în recuperarea exilului românesc –, deoarece nu am deloc convingerea că anii 1990-2000, în care s-au concentrat aceste eforturi de recuperare, ar fi fost favorabili acumulărilor culturale. Iar boala prezenteismului, de care suferă acum literatura noastră, i-a afectat mai ales pe acei autori care, din cauza absenței lor fizice și politice din țară, nu au intrat, în perioada comunistă, în conștiința publicului. Clasicii postbelici, de la Nichita Stănescu la Marin Sorescu și de la Marin Preda la Nicolae Breban, au pătruns, de bine, de rău, în manuale și, chiar dacă lectura literară tinde, la noi, către zero, au șansa de a mai rămâne în câte un cotlon al memoriei colective. Cărturarii exilului, ca Alexandru Ciorănescu, în schimb, autori de cărți solide de literatură universală și comparată, de istoria gândirii, de lingvistică și filosofie etc., se văd puși postum în situația ingrată de a se bate a doua oară pentru locul care li se cuvine în cultura română. Până în 1989 i-a împiedicat un regim obtuz, a cărui cenzură rigidă nu îngăduia nici unei opere românești create în afara țării să pătrundă în circuitul cultural din țară (cu excepțiile știute: Mircea Eliade, din când în când și Eugen Ionescu, iar Emil Cioran numai selectiv, în ultimii ani ai regimului). Azi, pe lângă diminuarea dramatică a interesului pentru cultura literară, în general, a mai apărut și falanga agresivă a pseudo-intelectualilor care pretind că tot ce s-a creat înainte este perimat, iar lumea începe cu ei. Cine să se mai ocupe, în aceste condiții, de recuperarea valorilor exilului, adică de acei cărturari care, părăsind România aflată sub cizma sovietică, și-au construit, departe de țară (din Honolulu până la Chicago și de la Paris până în Tenerife), cariere culturale și academice de anvergură? Virgil Nemoianu, de pildă, s-a îngrijit singur de revenirea integrală în cultura română, printr-o impunătoare ediție de autor, apărută nu demult la aceeași prestigioasă casă de editură Spandugino, care găzduiește acum și amintirile lui Alexandru Ciorănescu.
Misiunea de a îngriji acest început de recuperare a lui Ciorănescu și-a asumat-o Mircea Anghelescu, istoric literar din marea generație șaizeci, cel care, din postura de vicepreședinte al fostei Fundații Culturale Române, susținuse și primul demers de regăsire a operei cărturarului, în ultimul deceniu al mileniului trecut. Demers în cadrul căruia a apărut deja, în anul 1995, o primă parte a acestor rememorări, Amintiri fără memorie, I, 1911-1934. Actuala ediție este o completare amplă a celei din 1995, cu capitole de amintiri care merg, cronologic, până în anul 1992 și, totodată, cu glose și adăugiri pe marginea primului volum.
Odiseea nevăzută a acestor memorii, expusă de Mircea Anghelescu în textul care ține loc de notă asupra ediției, ne arată cât de dificilă a fost, adesea, recuperarea scriitorilor din afara țării, pe care cenzura comunistă i-a scos din circuitul public. După entuziasmul primilor ani post-revoluționari, în care refacerea unității culturii române părea un imperativ nu numai unanim acceptat, ci și simplu de realizat, a urmat o perioadă în care, pe de-o parte, autorii s-au stins, rând pe rând, din viață, iar, pe de alta, politizarea generală a vieții publice a dus la o progresivă scădere a interesului pentru cultură. Când a mai survenit și obstacolul legislației drepturilor de autor, recuperarea unor autori – dispăruți la mare distanță de România, cu linii de succesiune obscure – a devenit de-a dreptul problematică, dacă nu chiar imposibilă. Practic, se poate conchide că, deocamdată, cu excepția celor trei mari parizieni, editați și comentați mai mult sau mai puțin liber și înainte de 1989 (Eliade, Cioran, Ionescu) și a unor șaizeciști care s-au implicat activ în această revenire, ca regretatul Matei Călinescu sau Virgil Nemoianu, nici unul dintre cărturarii exilului nu s-a întors pe de-a-ntregul acasă. Ceea ce e o mare tristețe și un handicap al culturii noastre.
De aceea spun că această ediție integrală a memoriilor lui Alexandru Ciorănescu, mai ales dacă va fi urmată de o serie de autor (pe care savantul o merită cu prisosință), poate marca deplina reintegrare a unei opere complexe, de comparatist, istoric literar, lexicolog, viitorolog, eseist și traducător. Simpla enumerare a câtorva titluri apărute până acum în românește e în măsură să ne dea o idee despre anvergura lui Ciorănescu: Barocul sau descoperirea dramei (singura sa carte apărută la noi înainte de căderea comunismului, traducere din spaniolă de Gabriela Tureacu, 1980), Ion Barbu (1996), Viitorul trecutului. Utopie și literatură (traducere din franceză de Ileana Cantuniari, 1996), Principii de literatură comparată (traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți, 1997), Eminescu sub fiorul timpului (2000), Dicționar etimologic român (traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți, 2001). Alte câteva zeci de titluri, scrise în românește sau în limbi de circulație, inclusiv texte beletristice, așteaptă, dacă nu o recuperare integrală, măcar o amplă ediție selectivă, prin care Alexandru Ciorănescu să revină în cultura în care s-a format și pe care a reprezentat-o strălucit, în Spania și în întreaga lume.
Revenind la volumul propriu-zis de memorii, intitulat atât de straniu (dar și de potrivit) Amintiri fără memorie, trebuie spus că el poate fi comentat simultan pe două paliere.
Primul este, evident, cel documentar. Căci, după cum ne previne însuși autorul, paginile sale de rememorări „nu sunt literatură, pentru că aceasta e un produs al imaginației (și totuși, nu înțeleg memoria fără imaginație, nici viceversa)”. În același timp, însă, aceste amintiri sunt scrise fără memorie, deoarece autorul lor se afla în situația nefastă de a nu putea dispune – în urma aventurilor unui exil care l-a dus până în Insulele Canare – de suportul documentar pe care memorialiștii își întemeiază narațiunile. Bazându-se doar pe memoria sa personală, Ciorănescu a reușit să redea nu exactitatea unui traseu de viață, ci autenticitatea unei biografii tumultuoase. Care este împărțită în patru etape distincte: 1) vechea Românie de dinainte de 1918, a copilăriei și amintirilor familiale, 2) interbelicul, epocă a formării și afirmării timpurii, într-o Românie normală și înfloritoare din punct de vedere cultural, 3) cumpăna războiului, care a lovit puternic generația autorului, obligându-i pe componenții ei la opțiuni dureroase, și 4) peregrinările exilului început în 1946, prin fuga cu motonava „Transilvania”, și încheiat cu prodigioasa carieră de la Universitatea La Laguna din Tenerife, Spania. Deși fără „memorie” (adică fără apelul la diplomatarium, la precizia cronologică), scenele trecerii propriei personalități prin toate aceste etape sunt admirabil construite, poate și pentru că memorialistul are, pe lângă inteligență și cultură, mult umor și experiența prozei ficționale.
Cu aceasta, se deschide cel de-al doilea palier de lectură, care este cel al poeticii neobișnuite (în cadrul speciei) al acestor memorii. Care preferă un traseu sinuos, al revenirilor și salturilor temporale, cuprinzând o biografie care numai liniștită nu a fost. Om al convingerilor ferme, deși neostentative, Alexandru Ciorănescu a plecat și a renunțat adesea în viața sa, spre a nu face compromisuri. Memoriile sale nu sunt liniare, ci sunt alcătuite din fragmente care au efectul unor „fuzee” mnemotehnice (impresie augumentată de glosele pe marginea primului volum, scrise de Ciorănescu și editate de Mircea Anghelescu în Anexe), singurul element constant fiind vocea naratorului: o voce sobră, dar vioaie, expresie a unei inteligențe rafinate de cultură și cu vocația analizei și a comparației. Ca poetică a textului memorialistic, cartea lui Ciorănescu este una dintre cele mai interesante din literatura noastră.
Remarcabilă rememorare a unei existențe cărturărești definitorii pentru condiția scriitorului român în secolul trecut, Amintiri fără memorie ne atrage atenția asupra tezaurului pe care îl reprezintă cultura română din exil și a unei personalități insuficient (re)cunoscute la noi.