cântec fragil
Am atâtea să-ți spun:
acesta ar putea fi cel din urmă poem.
Cel în care vocea mea nu-ți va mai îmblânzi râsul.
Cel în care înserarea și frica vor sta nemișcate.
Aici încep clătinarea și harul. Aici încep limpezirea
și duioșia: fiecare crede că-n burta lui se tranșează
cel mai plăpând întuneric.
Că nici măcar luna nu luminează
creștetul celui ce nu își dorește să fie găsit.
Ca niște arahnide rare ne strecurăm printre
cei asemenea nouă:
suntem una cu iarba, suntem docili și
subțiri și plesnim de atâta fragilitate.
Vom trece și peste asta –
o vagă singurătate, în interiorul căreia
întreaga lume se scaldă.
Și dacă va fi să ningă, și dacă va fi
să ne întindem cu fața spre cer,
undeva, departe, vom auzi albinele zumzăind,
la fel cum acum dreptatea cuvintelor noastre
roiește în timpanele tuturor.
sunt o vioară atinsă de albe falange
Eu nu știu de unde încep,
dar mă gândesc că și voi aveți lucruri
despre care știți foarte puțin.
Pulbere mai fină decât ne-am putea imagina vreodată,
e-această toamnă în care cu toții
părem ierburi uscate.
Doar eu aud cum cineva se stinge departe,
cum gâtul acoperit de-o eșarfă se-întinde spre viață?
Doar eu aud neputințele voastre vuind
ca niște săgeți otrăvite?
Sunt imună la ploi, sunt imună la plâns.
Zidul meu e mai feroce decât al vostru.
Animalul meu nu se hrănește cu leșuri,
el adulmecă doar corpurile-n mișcare.
Și uite, sunt o vioară purtată de albe falange –
pupilele cântăresc cât mai am de umblat. Și numai eu,
doar eu încercuiesc aceste spații toropite de frică,
aceste mări înroșite, care cândva îmi vor șterge memoria.
cântec pentru pisicile egiptene
Ei bine, nu doar bătrânii au senzația că plutesc,
că orașul e mai aproape de cer decât de pământ.
Laudă celor ce plâng sub liniile de tensiune înaltă,
celor ce cântă lângă tarabele pline cu pește!
Laudă faraonilor pentru pisicile egiptene –
oare și lor le-au cântat cohorte de greieri,
înainte de moarte?
Și ei au perceput întunericul ca pe-un spin,
ca pe-o durere aducătoare de slavă?
Noi nu credem decât în espressoarele de ultimă generație.
În rezistență și manipulare, în sufocările
generate de trafic.
Noi călătorim cu alte mijloace, în alte scopuri,
mult mai înalte. Și-orice ar zice alții, noi nu suntem
generația de sacrificiu, chiar dacă părem foarte slabi
și coastele noastre se pot număra la lumina neoanelor.
Noi nu suntem vii. Dar, dacă am fi, pisicile
noastre s-ar întinde la soare
ca niște segmente de scândură umedă,
ca niște prosoape rase de briză.
mințile noastre sunt burdușite de cântec
Să nu ne-ntristăm, tristețea nu își are locul în noi,
mințile noastre sunt burdușite de cântec
voi nu vedeți, în toate iernile pozăm în carne de tun
și când ne uităm unii-n alții ca în adâncul
unor fântâni
și n-are cine să ne asculte și n-are cine să ne salveze
dar noi iubim,
ehei, ce iubire, iubim ca și când am trăi doar o zi
și-n ziua aceea pământul se cască și cerul
ni se deschide și ne primește
și când murim, murim
atât de frumos și frica noastră se-aude până departe
și grabnic ne umplem de miresme florale
și doar șuieratul unei locomotive în gară
ne-aduce aminte că încă mai suntem
cu voi.
culegătorii
Ce fel de gest te-ar aduce aproape?
Jură și tu că-n somn toți stâlpii sunt arbori
și mâinile mele sunt arbori,
că ne trezim amândoi sub aceeași coroană,
culegători de cafea.
În preajma noastră e-ntotdeauna lumină –
de ar fi altfel, noaptea ni s-ar înfățișa
zadarnică și obscură: noi numai ziua culegem,
voi numai prin ochii amiezii ne puteți desluși.
Noi suntem una, voi nu puteți vedea altceva
decât ce vi se-arată. Muncim ca-ntr-un stup:
corp la corp construim o poveste
pe care v-o servim drept adevăr. Dar voi
recunoașteți urletul cald,
voi recunoașteți o naștere contrafăcută.
Și noi insistăm să prindem trenul spre casă,
să uităm cât mai repede gustul boabelor verzi,
povara soarelui îndepărtându-ni-se de creștet,
în timp ce o împingem puternic cu palmele.