Versuri de Ion Cristofor

Un pumn de cuvinte

Lui Enrique J. Nogueras

În tristeţe m-am îmbăiat, în tristeţe m-am întors
În timp ce luna taie oraşul în două.
În loc de inimă, am doar un pumn de cuvinte
Mi-am pierdut dinţii, mi-am ratat definitiv cariera de canibal.

În ceasul acesta mi-am dat seama că poezia nu serveşte la nimic
Că versurile pentru care bucuros mi-aş fi dat viaţa în tinereţe
Nu sunt decât un trist apendice al singurătăţii.

Şi colac peste pupăză, toate soţiile mele m-au părăsit
Un preot binevoitor mi-a şoptit zâmbind amar
Fiule, femeile trebuie duse nu la altar, ci în pat.

În seara asta arborii agitaţi de furtună mi-au acordat tovărăşia lor
Şi fulgerele mi-au desenat chipul mâhnit pe cer
Sunt fiul lor, în sfârșit dezbărat de orice iluzie.

Tânăr fiind, am supt la ţâţa de căţea a cuvintelor
M-am mulţumit cu pâinea săracă şi cu vinul lor tot mai acru.
Bucuros am lăsat altora norocul la bani şi la femei frumoase

Şi azi mai cred că gloria se cuvine doar celor ce taie frunze la câini
delatorilor pripășiți prin aula universităţilor,
sicofanților prosperând în penumbra cu lauri ai Academiei.

„Sunt a ta, sunt numai a ta“ – mi-a şoptit nevasta vecinului
O femeie care m-a îngropat în trupul ei ca pe un sac plin de haine uzate.

În tristeţe m-am îmbăiat, în tristeţe m-am întors şi acum
În timp ce luna roşie taie oraşul în două
În loc de inimă, mai am doar un pumn de cuvinte.

Bate vântul

Se dedică poetei Ayten Mutlu

Bate vântul peste întunecatele câmpii ale provinciei
Singur, cufundat în muţenie
Scribul scuipă în propria-i călimară.

O îndoială s-a furişat între psalmi
O albă fantasmă trece prin încăpere
Amintindu-ţi o oră de dragoste
Ce a trecut cândva peste tine ca o herghelie de cai în galop,
Ca un tulbure val de ocean.

Şi iată că stoluri de grauri te proclamă guvernator al provinciei
Şi norii îți trimit ambasadorii întunecați către seară
O ploaie măruntă te caută în capul albit înainte de vreme
Cu mâinile ei de copil.

O împărăţie se prăbușește la picioarele femeii îmbrăcate în negru.

Marele, îngrozitorul poem

Se aude prin zid cum lucrează de zor maşina de cusut
verbe, oceane, oameni şi morţi
a marelui, îngrozitorului poem.

De obicei tac sau urlu neauzit
printre imensele roţi mecanice ale singurătăţii
în văgăuna în care m-am retras
să-mi număr rănile, să-mi cântăresc înfrângerile
ca şi cum aş număra silabele unui vers.

Număr şi plâng pe umărul vecinului meu Homer
tocmai acum când despre înaltele virtuţi ale simplităţii
mai vorbesc doar tâmplarii şi cioplitorii în piatră

Când deodată moartea îmi şuieră la ureche
nu te mai lamenta, nu e politicos să vorbeşti
cu gura plină de vorbe, de pământ şi de sâmburi.