Femeia vitruviană

În pictură, „sfumato“ desemnează o tehnică prin care ochiul parcurge tranziția culorilor având senzația liniilor și demarcațiilor fără ca ele să existe. Cercetările lui Leonardo da Vinci din camera obscură l-au încredințat că ochiul poate fi mințit, la fel cum ceața sau fumul conving privitorul că ar exista linii și forme în interiorul lor. De fapt, privirea străbate gradații cromatice și translucide iluzionând misterul unui chip. În aparență, Mircea Daneliuc exagerează alegând un asemenea titlu într-un roman în care se vorbește mai mult despre trecut, fără a exista nici măcar o descriere a vreunui chip. Există, în schimb, un ochi bolnav, atacat de astigmatism. Carevasăzică, Manu Stoleru vede realitatea cețoasă și deformată, iar celebrul antrenor internațional pleacă spre Târgu-Mureș pentru un transplant salvator. Întregul roman înregistrează drumul protagonistului spre orașul din inima țării alături de soție, timp în care Manu rememorează istoriile a două iubiri. Portretizarea lor după jumătate de veac se realizează printr-un proces al memoriei personale în care se privește ca și cum ar folosi celebra tehnică renascentistă. Sfumato este povestea retrospecției unui orb al prezentului care vede brusc, cu claritate, trecutul.

Numărând deja numeroase titluri, literatura lui Mircea Daneliuc concentrează scenarii din realitatea necrozată. Pornind astfel de la aspectele moarte ale societății, de la țesuturile distruse, el radiografiază lumea și dosarul ei clinic. Proza lui ilustrează sevrajul unei Românii în derivă. Ca și cum ar fi robul unei chemări lucide, Daneliuc instituie o relație abuzivă cu obiectul afecțiunii – societatea sau țara. De obicei, scriitorii care detestă astfel dezabuzează din suprasentiment. Iar tot căutând să dea carnație mizeriei morale din jur, ei dezvoltă contradicții. Spre deosebire de colegii de generație, lui Daneliuc nu-i scapă nimic din transformările sociale.

Moralist curios și psiholog iscoditor al mutațiilor tipologice, el se infiltrează până și între promoțiile tinere pentru a pricepe mai bine. Cum se întâmpla, de pildă, în Andreas, Andrada (2016) sau cu romanul În apa din cizme (2000). Mereu sub acoperire, scriitorul exersat în cinematografie colecționează profile și îndeletniciri din actualitate investigându-le în narațiuni cu impact satiric și, numaidecât, problematizante. Debutul cu Pisica ruptă (1997) vine pe fondul confesiunilor multicolore de la sfârșitul anilor nouăzeci, când fiecare defila cu mărturii de sertar, cu manuscrise, jurnale, memorii… Mulți răspundeau deficienței noii lumi scoțând pisici vopsite, închiriau moralități inexistente și adoptau patrupede etice numai de ei știute. Restituiri de sosii. Privite astăzi, multe asemenea producții par caraghioase.

Numai că Daneliuc, la cât umor – negru sau scorțos – vărsa în cinematografie, când inaugurează prin cuvânt intrarea în spectacolul societății, e nemilos. Mă mir că regizorii tineri – aflați mereu în căutare de subiecte – nu s-au gândit la un scenariu adaptat după biografia lui Daneliuc: disidentul, cel care se găsea în greva foamei, se lupta cu Cenzura și apoi, nu se știe cum, candida și la Primăria Bucureștiului etc. Senatorul melcilor nu ieșise de nicăieri, iar Daneliuc nu scăpa vreun moment să mai potrivească o scatoalcă unei societăți tumefiate moral.

Începând cu Marilena și câteva voluptăți (1999), Mircea Daneliuc se arată preocupat de două dimensiuni ale prozei: timpul și erotismul. Pentru cei interesați, numai din literatura lui se poate face un inventar al psihologiei feminine din ultimul veac românesc. Firește că autorul nu insistă prea mult pe cadrul istoric, cât pe modulațiile psihologice. Așa încât, trecând din voluptate în senzualitate, din eșec în resemnare, eroinele lui Daneliuc sunt Ofelii balcanice condamnate la nefericire. Nu altfel stau lucrurile în Sfumato. Cele două femei, care luminează trecutul unui aproape-orb al prezentului, dialoghează fără să se fi cunoscut. Mai întâi, Violeta Ceparu rămâne obsesia unui fost fotbalist cu o carieră de succes în antrenorat, fără griji în vecinătatea orbirii decât să reinvestigheze obsesia din urmă cu cinci decenii. Între pansament erotic și compatibilitate fadă se găsește și Sabina Tohăneanu, devenind soție tipică de fotbalist. Numai că antrenorul-vedetă vrea după cincizeci de ani mai mult, speriat în fața unui neant aproximativ.

Obsesia erotică se dovedește o interfață psihologică, pentru că bărbatul ajuns la senectute n-are urmași direcți. Robert, fiul nevestei Sabina și al primului ei soț, nu poate convinge cu orientările lui progresiste, nici măcar simbolic, un tată vitreg conservator (tânărul scenarist vrea chiar să înfieze un copil împreună cu partenerul lui…). Mircea Daneliuc propune, cum bine se poate vedea, un protagonist dintr-o zonă socială în care șabloanele sunt cumva acceptate tacit. Autodidacți și limitați, foștii sportivi pot cel mult să emită păreri de masculi Alpha care au trăit plăcerea mai mult decât altceva. La fel ca Iustin Raețchi (În apa din cizme), înțelepțit cu trecerea timpului sau luptând pur și simplu cu andropauza, Manu Stoleru, fost antrenor la Metalist Donețk (cunoscătorii pot repera legături cu personaje reale), trăiește, în fapt, o singurătate ineficientă. Motivul e absența certitudinilor. De aici interogațiile contrafactuale: dacă Violeta n-ar fi avortat copilul lor și nu s-ar fi căsătorit cu Sabina? Pentru el, dragostea e intoxicare, iar dependența ei nenorocește. Necesară pentru a uita de Violeta, Sabina și seducția ei nu se întâlnesc și în memoria comună, de care „orbul“ are nevoie, pentru că, spune el, amintirile ei, inexpresive, au devenit simple informații. Oricât de vulnerabile, cele două femei au construit în bătrânul nefericit imaginea apneei: a respirației oprite temporar, ca o scufundare în trecutul necesar sau ca o dispoziție pentru iubire fără nimic contrafăcut. Idealizând pauza de respirație în toate, proaspătul depresiv uită esențialul, că paternitatea i-a fost nu doar interzisă, ci, cel mai probabil, trădată. Dacă avortul nu-l privea, fiind încă o dovadă a trădării? Drama se amplifică odată cu interogația, iar narațiunea se centrează tot mai abrupt în direcția unui deznodământ evident.

Pe de altă parte, sentimentul timpului gravitează printre amintirile din muzeul erotic, descalificat cu insistență pentru a scăpa astfel de presiunea lui. Asemeni altor protagoniști din proza lui Daneliuc, Manu Stoleru emite păreri cu pretenții existențialiste, deși fundația culturală nu-i lasă multă libertate în gândire. Cu toate acestea, el afirmă că timpul nu există și că veșnicia este doar calitatea primară la care participă temporar, în vreme ce spațiul se reformează. De fapt, fizicianul autodidact decide că întregul se pricepe numai de la distanță și se iluzionează că trecutul, privit dintr-un unghi potrivit, capătă o rațiune convingătoare. În Ora lanti (2007), George Stratulat căuta același tratament, însă încercuit de trei destine feminine și căptușit cultural. Mult mai elaborată era relația cu timpul și, mai ales, cu trecutul; și cel din urmă, la fel ca în Sfumato, nu poate fi mai mult decât o „recuperare secvențială“. Labirintul erotic se suprapune întotdeauna cu cel a memoriei, pentru că doar astfel se justifică, în viziunea scriitorului, etajele sigure ale dramatizării. Căci se vede bine că literatura lui Mircea Daneliuc este scrisă cu gândul la adaptarea ei cinematografică. Sfumato s-ar preta unui scurt-metraj fie și doar filmat din perspectiva prezentului, în care un pacient bogat și soția lui rătăcesc pe urmele unui donator de cornee. Toată căutarea este, la urma urmelor, un pretext pentru a reîntâlni, prin cine știe ce hazard, o fostă iubire.

Când nu aruncă cu acid peste metehnele social-politice (romanul parodic cel mai aproape de noi este Ca un grătar de mici, 2014), Mircea Daneliuc scrie literatura în care descoperim în spatele vocilor narative un voyeur al propriului trecut. Cum se petrece și în Sfumato, unde investigarea voyeuristă, chiar judecată la scară mică din perspectiva unui personaj șters, reușește să insinueze mereu mai mult.

Fără a fi cea mai bună carte a scriitorului, Sfumato se citește alert, dialogurile sunt adeseori tăiate de lipsa mizei, iar ignorarea istoricității îmi pare aici un minus orbitor. Citit altfel decât un monolog al contrafactualului, Sfumato rămâne cel mult un micro-roman de atmosferă. N-aș vrea să rămânem cu impresia că e un roman slab. Dimpotrivă, imaginea, chiar exagerată, a unei femei vitruviene, crește din amintiri ca în tehnica amintită, cu mijloace sărace și efecte majore. Excelent prozator, Mircea Daneliuc are încă de luptat cu percepția celor care-l văd încarcerat în pelicule și cu prejudecățile cineaștilor, pentru care regizorul exilat în literatură execută ocoluri gratuite.