Un demnitar timid

Din corespondența oficială între Traian și Pliniu cel Tânăr, legat imperial în Bithynia, se păstrează 73 de scrisori ale guvernatorului și 51 ale împăratului. Apelativele folosite în epistole sunt relevante pentru pozițiile celor doi. Cel mai adesea, Pliniu i se adresează principelui drept „stăpâne”. De câteva ori folosește formulele „preaslăvite împărat”, „preabunule împărat”, „preaîndurate împărat”. Când îi spune pe nume trimisului său în provincie, Traian îl cheamă, cu o afecțiune în care intră și condescendență, „dragul meu Secundus” sau „scumpul meu Secundus”.

Unele misive îmbracă forme prestabilite, de pildă cele compuse la ziua de naștere sau de înscăunare a lui Traian: urările au alură convențională, iar răspunsurile par alcătuite în cancelaria imperială, nu de mâna principelui. Felicitările pentru victoriile repurtate, solicitarea unor favoruri pentru diverși protejați, mulțumirile la rezolvarea cererilor presară corespondența înainte și după preluarea funcției în Bithynia. Pliniu îl flatează mereu pe Traian, îi invocă virtuțile bunătate, gentilețe, răbdare, bunăvoință , exaltă șansa domniei lui „atât de fericite” (2), îi ridică în slăvi binefacerile: „E un fapt din care îmi dau perfect de bine seama de imensa ta bunătate, pentru că îmi dovedește bunăvoința ta” (51; traducere de Liana Manolache).

Dincolo de formulele protocolare, Pliniu îl consultă pe Traian în orice chestiune, gravă ori minoră, fără a acționa vreodată singur. Repartizarea ostașilor din trupele auxiliare (21), înființarea colegiilor de paznici împotriva incendiilor (33), construcția de băi (23), apeducte (37) și canale (41), acordarea permiselor de călătorie (46), mutarea unui templu (49), stabilirea vârstei la care pot fi exercitate magistraturile (79), sancționarea creștinilor (96), folosirea creanțelor privilegiate (108), păstrarea ori excluderea din senat a provincialilor (114) – toate se cer rezolvate de principe. Pe de altă parte, probleme sensibile ale regiunii, ca relația cu parții, apar doar sub forma unor aluzii, lăsate fără răspuns, la curierul regelui Sauromates (63, 64, 67). Absența în cauză îngăduie unor comentatori să presupună că epistolele ar fi fost cenzurate spre a nu deconspira prematur liniile politicii orientale a lui Traian.

Mereu ezitant, Pliniu simte nevoia să afle părerea împăratului despre tot ce se întâmplă. La descoperirea unor sclavi printre recruți, fapt interzis de lege, nu ia măsuri împotriva lor până la primirea unor indicații clare: „…am amânat executarea lor, ca să-ți cer sfatul ție, întemeietorul și apărătorul disciplinei militare” (29). Solicită opinia lui Traian asupra prelungirii termenului de valabilitate a documentelor de călătorie: „mi-e teamă că, în necunoștință de cauză, înclinând pentru o modalitate sau pentru cealaltă, să nu încuviințez ceva nelegal, sau să împiedic ceva necesar” (45). Înainte să verifice registrele de cheltuieli ale coloniei Apameea se adresează, timid, împăratului: „Te rog să ai bunăvoința să mă îndrumezi cum gândești că trebuie să procedez. Căci mi-e teamă să nu se creadă că depășesc limitele îndatoririlor mele, sau că nu le îndeplinesc” (47). Nu se simte în măsură să-i răspundă lui Archippus care ar vrea să fie scutit de obligația de a fi jurat pe baza unor drepturi acordate de Domițian: „…am socotit că nu trebuie să iau nicio hotărâre, înainte de a cere sfatul tău” (58). Negăsind referințe la bitinieni în decretele privitoare la cei născuți liberi și apoi abandonați, așteaptă concluziile lui Traian: „…nu mă pot mulțumi cu exemple, într-o problemă în care numai autoritatea ta trebuie să hotărască” (65). În chestiunea mutării mormintelor deteriorate de vechime consideră că doar deținătorul puterii religioase poate furniza o soluție: „…trebuie să-ți cer ție sfatul, stăpâne, tu care ești marele pontif” (68). Nu îndrăznește să fixeze locul unde să fie clădită o baie publică deja aprobată de Traian fără rezoluția sa explicită: „…dacă ești de acord, mă gândesc să se construiască baia în curtea care e goală” (70). Dă asigurări că va face toate eforturile pentru a construi un apeduct de cum va primi acceptul lui Traian: „Banii, adunați cu grija mea, nu vor lipsi, dacă tu vei încuviința, stăpâne, această lucrare” (90). În recuperarea banilor datorați din închirieri și vânzări, Pliniu contează pe decizia de principiu a suveranului, singurul în stare să dea o rezolvare durabilă: „trebuie să hotărăști și să consfințești un criteriu, care să stabilească pentru totdeauna folosința lor. Căci cele statornicite de alții, chiar cu înțeleaptă indulgență, sunt vremelnice și nu au putere dacă nu sunt confirmate de autoritatea ta” (108). Așteaptă avizul principelui cu privire la suma plătită de senatorii supranumerari pentru primirea în adunare: „ceea ce va să rămână pe vecie se cade să hotărăști tu, ale cărui fapte și vorbe sunt hărăzite eternității” (112). Neștiind dacă premiile atletice trebuie acordate din ziua victoriei sau a intrării triumfale în patrie, cere stăruitor lămuriri: „Te rog dar să pui capăt îndoielilor mele, adică să ai bunăvoința să fii interpretul privilegiilor acordate de tine” (118).

Traian răspunde grabnic rugăminților, aduce dezlegări clare și tranșează chestiuni complicate. El își îmbărbătează adesea trimisul în teritoriu și îi întărește acțiunile, de pildă când acesta îi spune cum a călătorit în Bithynia: „Ai chibzuit bine folosind, după cum îți îngăduia drumul, când corăbii, când vehicule” (16). Anunțându-l că a lăsat în serviciul procuratorului Maximus niște ostași, Pliniu insistă ca împăratul să se pronunțe asupra operațiunii: „….te rog să-mi răspunzi ce măsuri să iau pe viitor” (27). În misiva lui, Traian îl reconfortează: „…ai făcut bine că i-ai dat soldați să-l însoțească” (28). Din clipa în care alege, oricum „ținând seama de recomandările” suveranului, să trimită doar un decret omagial la o ceremonie, guvernatorul se teme de eventuala culpă: „Te rog, stăpâne, ai bunăvoința să-mi răspunzi care este părerea ta, dacă ești de acord cu hotărârea mea, sau dacă să revin asupra ei” (43). Din nou, replica principelui sună încurajator: „Foarte bine ai făcut, dragul meu Plinius, economisind bizantinilor cei douăsprezece mii de sesterți cheltuiți cu delegatul care venea să mă salute” (44). La solicitarea cenzorilor de a desluși prevederile legii Pompeia în privința vârstei la care pot fi aleși magistrații, Pliniu se eschivează în așteptarea clarificărilor: „…eu m-am gândit […] aveam însă o îndoială […] îți cer sfat ție, stăpâne, cum vrei să procedez” (79). Traian îi primește parțial opinia despre modificările legii fără a accepta o extindere excesivă a accesului în senat: „Sunt de acord cu interpretarea ta, dragul meu Secundus […] Dar nu sunt de părere că…” (80). Administratorul Bithyniei începe construirea unui canal doar cu aprobarea împăratului: „…dacă tu vei încuviința și eu mă voi îngriji să nu lipsească banii pentru o lucrare pe cât de mare, pe atât de necesară” (98). Traian confirmă utilitatea demersului arătându-se încrezător în râvna lui Pliniu de a asigura finanțarea: „Este necesar, dragul meu Secundus, să fie acoperită această apă” (99). Când decesul unei rude îl face să-i dea soției lui un permis spre a reveni la Roma, Pliniu își explică pe larg gestul bazat pe convingerea că principele va „încuviința o călătorie a cărei justificare este pietatea familială”: „mi s-ar fi părut o lipsă de recunoștință dacă treceam sub tăcere că, între alte binefaceri, datorez bunăvoinței tale și faptul deosebit că, având încredere în ea, nu am șovăit să fac, ca și cum ți-aș fi cerut sfatul, ceea ce, dacă îți ceream sfatul, mi-ar fi pricinuit o mare întârziere” (120). Traian admite justețea inițiativei nu fără a preciza că eliberarea documentelor e chiar de competența guvernatorului: „Ai avut dreptate, dragul meu Secundus, să te încrezi în prietenia mea și nu era cazul să stai la îndoială, în așteptarea sfatului meu, dacă să înlesnești călătoria soției tale prin permise de călătorie, care intră în atribuțiile tale” (121).

Uneori, împăratul recunoaște îndreptățirea ezitărilor lui Pliniu. Întrebat de cenzori dacă să-i excludă din senat pe cei veniți din alt oraș, în conformitate cu legea cetățeniei, guvernatorul cere la rândul său lămuriri: „…am considerat că e necesar să mă sfătuiești cum gândești că trebuie să procedez” (114). Dându-și seama de dificultățile descifrării prevederilor juridice, Traian se arată înțelegător: „Pe bună dreptate ai șovăit, dragul meu Secundus […] Căci autoritatea legii pe de o parte, pe de alta o obișnuință înrădăcinată de încălcare a legii te-ar fi putut deruta” (115). Nici în problema spinoasă a creștinilor Pliniu nu știe ce ar fi de făcut: „E un lucru firesc pentru mine, stăpâne, să apelez la tine ori de câte ori stau în cumpănă”. Confruntat cu adepții noii religii, el crede că doar principele poate impune conduita justă: „suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci împrejurarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicați” (96). Înainte de a oferi vreo soluție, Traian îi aprobă precauția: „Ai procedat așa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor care-ți fuseseră denunțați drept creștini. Căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum general valabil” (97).

De multe ori, însă, principele îl îndeamnă să decidă singur. La întrebarea dacă să fie terminat sau nu teatrul în paragină din Niceea, Traian declară că Pliniu e cel mai în măsură să judece condițiile locale: „…vei hotărî mai bine tu la fața locului ceea ce trebuie să se facă. Mie să-mi comunici numai ce hotărâre ai luat” (40). Deși Iulius Largus i-a încredințat prin testament administrarea averii, guvernatorul nu acționează fără a ști opinia suveranului: „Am găsit cu cale să-ți aduc la cunoștință acest lucru în special, pentru ca tu să hotărăști asupra alegerii la care să mă opresc” (75). Împăratul îl împinge să răspundă așteptărilor defunctului găsind cea mai bună întrebuințare a banilor: „Iulius Largus, prin alegerea făcută, ți-a dovedit încredere ca și cum te-ar fi cunoscut bine. Hotărăște deci tu singur, ținând seama de situația din oraș, ceea ce ar putea să contribuie mai mult la perpetuarea amintirii lui” (76). La lectura memoriului locuitorilor din Niceea cu privire la dreptul de a revendica bunurile concetățenilor morți fără a lăsa dispoziții testamentare, Traian apreciază că guvernatorul și procuratorii pot fixa calea de urmat: „…după ce veți lua în considerare ce se spune și pro și contra, veți hotărî cum veți crede mai bine de cuviință” (84).

Agasat uneori de șovăielile demnitarului, împăratul îi amintește ce răspunderi implică postul său. În așteptarea smerită a verdictului lui Traian, Pliniu oscilează între diferite acțiuni în privința celor condamnați în trecut cărora li s-a ridicat apoi pedeapsa: „…stăpâne, va trebui să te cobori până la grijile mele, deoarece mi-ai dat dreptul să apelez la tine, când sunt în dubiu” (31). În replică, Traian îi atrage atenția că are obligația de a cârmui energic regiunea: „Nu uita că de aceea ai fost trimis în această provincie, tocmai pentru că s-au găsit acolo multe lucruri în neregulă. Și va trebui să pui ordine” (32). În disputa stârnită de amplasarea statuii lui Traian lângă niște morminte, Pliniu le cere ambelor părți să înainteze un memoriu pentru ca împăratul să afle de la sursă propunerile lor: „Te rog, stăpâne, ai bunătatea să mă îndrumezi mai ales în această speță judiciară, urmărită de altfel de toată lumea” (81). Traian este nemulțumit de faptul că însărcinatul său nu îi cunoaște deja atitudinea principială: „Puteai să nu stai la îndoială, dragul meu Secundus, cu privire la problema asupra căreia ai considerat că trebuie să-mi ceri sfatul, de vreme ce știai prea bine că eu nu urmăresc să dobândesc respect pentru numele meu prin spaimă și teroare” (82). Dispus să îngăduie organizarea de adunări în împrejurări solemne, dar temându-se de reunirea mulțimii, Pliniu caută să afle părerea suveranului: „Te rog să-mi scrii dacă ești de acord cu asemenea festivități și până la ce punct” (116). Deși îi acceptă temerile „pe bună dreptate”, împăratul ține să îi readucă în memorie motivele pentru care l-a trimis în Bithynia: „când eu te-am ales pentru înțelepciunea ta, am făcut-o tocmai pentru ca să pui ordine în obiceiurile înrădăcinate în această provincie” (117).

Într-o chestiune punctuală care revine des în corespondență, notabilă e frecvența apelurilor lui Pliniu de a primi un arhitect spre a duce la bun sfârșit planurile edilitare. De la sosirea în Bithynia, el îi atrage atenția lui Traian asupra nevoii de a utiliza un specialist în construcții: „Gândește-te, stăpâne, dacă nu crezi că ar fi necesar să trimiți aici un arhitect. Căci se pare că nu puțini bani s-ar economisi de la antreprenori” (17b). În răspunsul său, Traian declară că nu poate delega arhitecți din capitală fiindcă sunt copleșiți de comenzile de acolo și îi sugerează să apeleze la meseriași din Bithynia: „…în orice provincie se găsesc unii în care poți avea încredere, așa că nu-ți vor lipsi nici ție, dacă te vei strădui să-i cauți” (18). Susținând construirea apeductului din Nicomedia prin „utilitatea lucrării și frumusețea ei”, Pliniu solicită un hidrotehnician sau un arhitect (37), cerere ignorată de principele convins că guvernatorul se va „consacra acestei lucrări cu tot zelul de care e nevoie” (38). De teama ca banii publici și binefacerea imperială să nu fie rău folosite la Niceea, acesta reclamă din nou un profesionist pentru evaluări: „…te rog să trimiți […] un arhitect care să examineze dacă, în urma cheltuielilor făcute, e mai de folos să fie terminate lucrările în felul cum au fost începute, sau să se îndrepte ceea ce crede că trebuie corectat” (39). Bazându-se pe resursele locale ale lui Pliniu, Traian îl tachinează atrăgându-i atenția asupra originii elenice a celor mai buni arhitecți: „Nu există nicio provincie care să nu aibă oameni pregătiți și pricepuți; numai dacă nu socoți că mai degrabă îți pot fi trimiși din Roma, când de obicei ei ne vin nouă din Grecia” (40). Fără a fi înțeles mustrarea implicită, Pliniu revine asupra rugăminții și când e vorba de canalul dintre lacul din Nicomedia și mare, operă vrednică de faima împăratului: „Mai rămâne să trimiți tu un nivelator sau un arhitect, cum vei crede de cuviință” (41).

În corespondența cu Traian se regăsesc trăsături prezente și în scrisorile lui Pliniu către apropiați. Disponibilitatea de a satisface doleanțele altora se manifestă în intervenții pentru ocuparea unor posturi sau acordarea de privilegii (4, 5, 6, 11, 12, 26, 85, 86a, 86b, 87, 104, 106). Gestul nu e formal, ci îi exprimă caracterul afabil, cum arată, de pildă, perseverența cu care revendică drepturile rezervate celor cu trei copii pentru Suetoniu, „om foarte integru, foarte erudit și vrednic de toată stima, prietenul” său: „Știu, stăpâne, ce mare favoare îți cer, dar ți-o cer fiindcă mi-ai dovedit bunăvoință în toate dorințele mele. Poți însă deduce cât de mult doresc acest lucru din faptul că nu ți l-aș cere de la atâta distanță, dacă nu l-aș dori mult” (94). În postul de guvernator Pliniu dovedește aceeași solicitudine ca în restul vieții, pregnantă în epistolele II 9, III 2, VI 6, IX 21. Tot astfel, lipsa de fermitate și ezitările sunt în firea scriitorului, ceea ce se vede și din oscilarea între stilul concis, sobru și cel luxuriant, încărcat: I 20 / IX 26. Indecizia și nesiguranța îi definesc activitatea administrativă și pe cea de autor sceptic cu privire la propria înzestrare: „…am prea puțină încredere în mine ca să consider destul de reușit ceea ce supun numai judecății mele” (V 3); „…având prea puțină încredere în talentul meu, mă feresc să nu devin plictisitor” (VIII 21); „…îmi încerc puterile în mai multe genuri literare, neavând destulă încredere în mine în niciunul” (IX 29). Frecvența cu care recurge la sfaturile lui Traian corespunde deselor cereri către cunoscuți de a-i da sugestii literare: „Fiecare are motivele lui pentru a face lecturi în public; eu, cum am mai spus de atâtea ori, le fac ca să mi se atragă atenția dacă îmi scapă ceva, și îmi scapă, cu siguranță” (VII 17).

Atitudinea timidă, chiar umilă, față de Traian a lui Pliniu, mare senior ajuns la cele mai înalte demnități publice, e conformă caracterului său șovăielnic. Pe de altă parte, ea constituie un indiciu al dispariției libertății în regimul imperial chiar sub cei mai buni principi. În ultimele zile ale republicii, fostul consul Cicero plătise cu viața atacurile din Filipice împotriva autoritarului triumvir Antonius. Discipolul oratorului, fost consul și el, se pleacă în fața unui împărat care nu îi impune astfel de gesturi.