DANIEL MENDELSOHN este autorul uneia dintre cele mai bine primite cărți străine în limba română din ultimii ani (O odisee, Polirom, 2019). Acest interviu – care gravitează în jurul romanului publicat la noi anul trecut – este primul pe care marele scriitor american îl acordă în România.
Ahile sau Ulise (Odiseu)? Care vă este mai aproape? Și, de ce?
Odiseu, desigur. Ahile este magnific și terifiant și tragic: un model pentru toți războinicii, atleții ( poate și pentru adolescenții târzii). Odiseu, pe de altă parte, este un erou pentru 2 detalii pe care se întâmplă să le dețin: e un scriitor (el spune fabule, e narator și inventator de povești) și e o persoană aflată la vârsta mijlocie. Odiseea este un poem pentru cei maturi: pentru oamenii aflați la vârsta de mijloc, pentru cei care trebuie să găsească o modalitate de a accepta propriile pierderi din trecut și să pășească în viitor.
Este O Odisee un kaddish?
Nu aș spune un „kaddish“, nu: de fapt, dacă ați citit rugăciunea Kaddish-ului, aceasta Îl preamărește și Îl exaltă în mod repetat pe Cel Atotputernic, dar nu are nimic de spus despre cei morți. Dar da, știu ce aveți în vedere: într-un fel, O Odisee este un memorial al tatălui meu, care, în felul său, a fost un erou – un erou al complexității, poate.
Ne ajută literatura să ne împăcăm mai ușor cu moartea? Până unde poate face ea minuni, în această privință? Și, în aceeași direcție: ce nu ne mai poate aduce literatura înapoi din viață, în ceea ce este esențial?
Cred că da, pentru cei care citesc, literatura ne poate ajuta să trecem prin multe feluri de emoții și situații din viață: pentru că cea mai bună literatură oferă modele magnifice de experiențe și modalități de raportare la ele. Și, desigur, o mare parte din literatura cea mare este despre împăcarea cu moartea: începând cu Iliada și terminând cu Philip Roth.
V-ați declarat ateu. Dar în literatură credeți? Cum putem crede în literatură? Cum putem crede în Iliada, în Odiseea?
Nu cred în „credința“ în literatură în sens religios. Literatura este un construct uman (așa cum este religia, desigur) și, ca atare, ea modelează experiențele umane pentru noi. Nu „cred“ în literatură la modul în care se presupune că cineva „crede“ în Dumnezeu sau în dogmele unei religii – să crezi în puterea literaturii nu este un act de credință, deoarece literatura este reală, știu că există și am fost martor la efectele pe care le poate avea asupra oamenilor care o citesc.
Ce ați simțit atunci când ați scris ultima frază a acestei cărți? E o carte care m-a entuziasmat-emoționat și m-a marcat foarte tare. Cum a fost acea zi în care ați pus ultimul punct al ei?
A fost, desigur, foarte satisfăcător – așa cum este întotdeauna scrierea ultimelor rânduri dintr-o carte. În acest caz, am știut de mai multe luni că vreau să se termine cu cuvintele „Este tatăl tău“, și am construit întregul final în așa fel încât să conducă la acele cuvinte: așa că atunci când am ajuns în fine la scrierea lor a fost o încântare extrem de mare și de mișcătoare. S-a terminat exact cum am vrut.
Ce credeți că ar spune tatăl dumneavoastră dacă ar citi această carte?
Știu cu certitudine că tatăl meu a apreciat „complexitatea“ (cum îi plăcea să spună), și din acest motiv, îmi place să cred că i-ar fi plăcut, indiferent de prezentarea în carte a unora din defectele și minusurile sale. Am scris multe despre el în prima mea carte, The Elusive Embrace (1999: nepublicată în limba română) și am descris în detaliu dificultățile relației noastre de pe vremea când eram tânăr. Am fost destul de îngrijorat când a ieșit cartea în legătură cu ce ar putea gândi el, dar cert este că m-a sunat după lecturarea ei și mi-a spus, în stilul său matematic rece, „Lucrurile sunt interesante în proporție directă cu complexitatea lor, Dan.; așa că am găsit cartea foarte interesantă.“ Asta m-a mulțumit.
Cum comunică, în profunzime, O odisee cu Dispăruții. În căutarea a șase din șase milioane? Cum pot sta aceste două cărți alături – acum, că ele există și în afara minții dumneavoastră?
Ambele cărți caută să exploreze un subiect dat – Holocaustul, tatăl meu – prin lentilele unui mare text antic: în cazul Dispăruților este vorba de Facerea și, desigur, în cazul cărții din urmă este Odiseea lui Homer. Cu siguranță, ambele pot fi considerate ca fiind ceea ce specialiștii numesc o nekyia – termen tehnic pentru o incursiune în lumea morților: și îmi amintesc cu plăcere că unii critici avizați din SUA au putut să perceapă că structura din Dispăruții răsună, în fapt, în structura din O Odisee, cu a sa coborâre graduală pe tărâmul morților. Și s-ar putea spune că atât Dispăruții, cât și O Odisee constituie memoriale pentru cei morți.
De fapt, ambele cărți sunt legate de prima mea autobiografie, The Elusive Embrace (Îmbrățișare evazivă), care a avut un subiect diferit – a fost în mare parte despre paternitate și sexualitate și despre cum am ajuns să-mi conciliez viața de homosexual cu dorința mea de a fi tată – dar care a fost cu adevărat prima piesă extinsă în care am împletit o poveste personală cu reflecții asupra textelor antice: în acest caz, cu Sappho, Catullus, Sofocle și Ovidiu. Aproape de la bun început, când am terminat The Elusive Embrace și așteptam cu nerăbdare următorul proiect, intenționam mereu să scriu un fel de trilogie – sau poate mai bine zis, un triptic, fiecare panou arătând un subiect diferit legat de viața mea sau trecutul familiei mele și fiecare „iluminând“ acel subiect prin intermediul unor texte antice. Fiecare carte împletește textul antic în narațiunea principală într-un mod diferit, dar toate au același „proiect“, intelectual și stilistic.
De ce tatăl dumneavoastră a făcut patul acela despre care scrieți de mai multe ori în carte dintr-o ușă? O ușă către ce anume, către cine anume?
Tatăl meu, la fel ca Odiseu, a fost un mare meșter și a insistat să construiască el însuși lucrurile – raționamentul lui fiind acela că de ce ar trebui să plătească pentru ceva ce putea să-l construiască el însuși? Desigur, nu știu de ce a decis să facă paturile copilăriei mele și ale fratelui meu dintr-o ușă – probabil i s-a părut a fi de mărimea potrivită și sunt sigur că a fost ieftin. Evident, nu-mi puteam imagina atunci ce mare potențial simbolic ar putea avea un astfel de pat.
Cum a fost să îl aveți student pe tatăl dumneavoastră? Cine pe cine a învățat? A fost acest fapt, în sine, „o odisee“?
Da, „odiseea“ la care mă refer în titlu nu este doar poezia epică a lui Homer: cartea descrie, de asemenea, o odisee educativă sau pedagogică în care am învățat foarte multe despre predarea în sine din experiența de a-l avea pe tatăl meu ca student. Întrucât întreaga carte este o descriere a acestei experiențe, mă îndoiesc că aș putea rezuma asta aici.
Când ați simțit că sunteți cel mai aproape de tatăl dumneavoastră – când vă era, într-un fel student?; când ați mers în călătoria care reface traseul din Odiseea?; la spital?
De fapt, am fost aproape de tatăl meu cu câțiva ani înainte de experiența „odiseea“ pe care am avut-o: am călătorit împreună la acea ofertă avantajoasă în ultimii ani ai vieții sale și cred că toată călătoria – călătoriile cu avionul și croaziera – a fost cea care m-a făcut să mă simt cel mai aproape de tatăl meu. După cum știm, călătoria este în mod inerent „educativă“, iar atunci când petreci mult timp cu cineva prin aeroporturi și în avioane și împarți o cabină pe o navă, asta creează un tip special de intimitate: nici nu trebuie să vorbești unul cu celălalt mare parte a timpului, apropierea fizică a persoanei este cea care creează legătura, într-un fel. Oricum, când mă gândesc la amintirile mele adulte despre tatăl meu, călătoria noastră împreună îmi vine mereu în minte. A fost un minunat capitol final și sunt atât de fericit că l-am avut.
Este necesar să simțim o mare durere pentru a înțelege o mare operă, așa cum e Odisee? Trebuie să vedem moar te(a), pentru a o înțelege și mai bine?
Nu gândesc așa. Evident, dacă împărtășești sentimentele sau experiențele unei mari capodopere, există un punct de „identificare“ care îți permite un anumit soi de acces. Dar cred că întregul țel al unei capodopere este să te și învețe despre un anumit tip de experiență. Am citit capodopere scrise de femei, de pildă – autobiografia lui George Sand sau orice carte a Viginiei Woolf – care îmi dau un sentiment profund al experiențelor descrise chiar dacă, în mod sigur, nu sunt femeie. Similar, operele lui Frederick Douglass sau Toni Morrison îmi permit un soi de „acces“ la experiența oamenilor de culoare din America. Acesta este întregul sens al literaturii și al artei.
Când ați știut că e imposibil să nu scrieți o asemenea carte, această carte uluitoare?
Mulțumesc. Am știut din clipa în care tatăl meu a cerut să fie student la seminarul meu despre Odiseea că voi scrie ceva despre această experiență – dar firește că la acel moment nu știam că voi merge cu el în croazieră și firește nu știam că va muri. Pe măsură ce experiențele au evoluat, a evoluat și s-a adâncit și simțul meu (inspirația) cu privire la ceea ce aș putea scrie despre ele. Dar abia după moartea tatălui meu, și mi-am dat seama că întregul său ultim an a fost „încadrat“ de Odiseea într-un fel sau altul – clasa, croaziera –, mi-am spus: „OK, asta este o carte.“
Cartea dumneavoastră, „O Odisee“, este și „O Eneida“? Putem spune, în mod just, așa ceva?
Puteți să spuneți asta, dar va trebui să-mi explicați ce vreți să spuneți! Nu m-am gândit vreodată la o comparație cu Eneida – o operă pe care o ador, și despre care am și scris, de altfel. Te referi la legătura dintre Enea și tatăl său, Anchises? Cred că da, dar aceasta este un element fugitiv – nu este subiectul cărții.
Mai există eroi – vreau să spun „eroi“ ca în operele clasice? Mai avem astăzi nevoie de acei eroi?
Să fim atenți la dorința de a avea eroi! Eroii din tradiția clasică nu sunt neapărat „modele“ în sens pozitiv: sunt impozanți iar caracteristicile lor – lucrurile care îi fac atractivi sau demni de atenția noastră – nu sunt neapărat caracteristici pe care am dori să le imităm. Dar acei eroi etalează caracteristicile – strălucirea războinică a lui Ahile, strălucirea intelectuală a lui Odiseu – în (să zicem) litere foarte mari, astfel încât să le putem „citi“ cu ușurință și să le studiem toată complexitatea. Experiența lui Ahile ne spune că acele calități pe care le prețuim într-un mare războinic s-ar putea să nu fie compatibile cu alte aspecte ale societății umane; experiențele lui Odiseu ne arată că șiretenia (viclenia) intelectuală și istețimea verbală pot avea la fel de bine efecte ruinătoare, ca și consecințe pozitive. Mă feresc de „eroi“ în viața reală, în special în politică. În definitiv, Hitler a fost un „erou“, un „lider“.
Ați ajuns până la urmă în Itacha?
În viața reală? Da, am fost acolo acum mulți ani, pe când eram student. Dar, după cum știți din carte, mi-a plăcut ideea ca croaziera să nu ajungă în Itacha (din motive practice, amuzante) – deoarece „Ithaca“ este și un soi de abreviere culturală pentru „destinația care îți scapă“ – sau chiar pentru „moarte“. Așa că poate este mai bine să nu o atingi.
Când va dispărea de tot Odiseea? E posibil, de fapt, așa ceva? Vă puteți imagina una ca asta?
În calitate de specialist în clasici îmi pot imagina orice întâmplându-se oricărei opere literare – sau chiar unor întregi literaturi naționale. Istoria lumii este o istorie a distrugerii și uitării. Multe opere din antichitate – majoritatea pieselor de teatru ale lui Eschil, Sofocle, Euripide, cele 6 epopei care lipsesc din „Ciclul epic“ din care Iliada și Odiseea sunt singurele rămășițe, Medeea lui Ovidiu, multe, multe alte lucruri greu de imaginat de către greci sau romani că ar putea fi pierdute într-o zi – sunt în fapt pierdute pentru totdeauna. Așa că îmi pot imagina că într-o zi, în viitorul foarte îndepărtat, nu va mai fi nici o Odisee pe planetă. Dar îmi place să cred că nu se va întâmpla asta – desigur, cu condiția să mai existe vreo planetă.
