Lev Tolstoi în Moldova și Țara Românească

I

În a patra zi a lunii decembrie din anul 2019 (încep cu date precise, deoarece ele vor fi necesare și în continuarea textului), la dezvelirea plăcii memoriale în fața Casei Vernescu, dedicată aflării tânărului scriitor, pe atunci praporgic de artilerie, Lev Tolstoi la București, mi-am amintit de invocarea, cât de cât întemeiată sau prezumtivă, și a altor locuri din capitala Țării Românești de la mijlocul secolului XIX, legate de persoana, de atunci, de personalitate fabuloasă de mai târziu, a contelui de Iasnaia Poliana. Unele din ele au fost punctate, geografic-topografic, de autorii care au abordat subiecte similare: la „Hotel de France“, Tolstoi „degusta cu nesaț cupe de Clicot“, bea cafeaua și savura înghețata la Capșa, era unul de-al casei la „Hughes“ sau la „Brenner“ (mai târziu „Hotel d’Europe“), întârziind la disputate partide de biliard.

Praporgicul (în armata rusă, grad ofițeresc inițial – Oberoffizier; company officers) Lev Tolstoi nu locuia de-a valma cu ostașii de rând și, deci, nu putea fi „sătul de mâncarea de cazarmă“, odată ce chiar de la sosirea sa prințul Mihail Gorceakov, comandantul oștirii din Moldova și Țara Românească, rudă a sa (verișor de al treilea, pe linie maternă, cu Nikolai Ilici, tatăl lui Tolstoi), îl invită să treacă oricând să ia masa la el: „M-a îmbrățișat, m-a asigurat că pot veni să mănânc zilnic la el și că ar vrea să mă păstreze pe lângă el…“ (17.III.1854).

De fapt, nu se putea spune că invitația pentru tânărul praporgic ar fi fost ceva deosebit, o excepție, deoarece comandantului i se dusese vestea de amfitrion generos, precum își amintea N. Ușakov: „Masa se pregătea în fiecare zi pentru 30 de oameni, dar erau invitați mai ales cei nou sosiți; ceilalți veneau fără să mai fie invitați, dintre persoanele Cartierului general, începând de la general, până la locotenent inclusiv. Pe cei mai mulți dintre veniții la masă, prințul Gorceakov nu-i cunoștea, însă discuta de obicei doar cu purtătorii de grade mari“. Sau altă notă a lui Tolstoi… extra-cazarmistul: „Am prânzit acasă într-o atmosferă destul de liniștită, bine și ieftin“ (4.VII.). Prin cazarmă, la subordonați, dădea destul de rar, mărturisindu-i mătușii că Bucureștiul, lumea pe care o întâlnește sunt acaparante și „toate acestea au făcut să nu stau nici două ore la mine acasă“. Plus că Tolstoi, dacă ar fi vrut, putea să-și ia un bucătar: „Eu unul nu am nevoie de bucătar bun, mă pot descurca și fără el, însă un om în plus este necesar, pentru a-l ajuta pe Dmitri la îngrijitul cailor, cât vom fi pe drum, și pentru ca, de cum ajungem, să-mi fie de folos“ (în scrisoarea către mătușa Tatiana Ergolskaia, 24 mai 1854).

Chiar a doua zi de cum sosește la destinație, purcede în căutarea unei locuințe cu chirie. Se presupune că ar fi fost „o casă europeană, de boier sau de negustor înstărit, în formă de potcoavă, cu etaj și cu pian, casa Gae de pe ulița Izvor. De-acolo, coborând dealul și traversând Dâmbovița pe Podul Mihai Vodă, nimerea direct pe Podul Mogoșoaiei, maxim 10 minute de mers călare ori cu birja“ (Em. Bădescu). Precizarea cu pianul nu e deloc întâmplătoare: tânărul conte avea preocupări muzicale serioase, cunoscând creația lui Bach, Händel, Chopin, din biografia sa reieșind că, uneori, se putea afla ore în șir la pian, interpretând opere de Mozart, Mendelson sau Schuman. Pe 24 mai îi scria mătușii: „…încă nu am reușit să miros praful de pușcă turcesc, ci trăiesc foarte liniștit în București, mă dedau muzicii“. Mai târziu, despre bucuria existenței însoțită de muzică avea să-i scrie și de la Chișinău: „…acum eu beneficiez de tot confortul vieții, având un apartament bun, un pian, un prânz gustos, studiez cu regularitate“ (17 octombrie).

Parcă anticipând Chiriașul lui George Topârceanu, Oberoffizier Tolstoi trecu și prin alte gazde, una dintre care ar fi fost pe strada Franceză (cândva – Carol I). După care se mută într-o locuință destul de confortabilă, unde se afla și o… duduiță, romantica fiică a stăpânilor. Tinerelei valahe îi face pereche și un… felinar… îndrăgit de militarul, dar mai mult, probabil, de scriitorul rus. Iată o scenă descrisă de praporgic: „…m-am rezemat de balcon și m-am uitat la felinarul meu drag, care luminează atât de plăcut printre ramuri… Drăgălașa fiică a gazdei stătea la geamul ei, rezemându-se în coate, ca și mine. Pe stradă a trecut o flașnetă și, după ce sunetele bunului și bătrânului vals, depărtându-se din ce în ce, s-au stins în sfârșit cu totul, tinerica a suspinat din adâncul sufletului, s-a ridicat și a plecat repede de la fereastră. M-am simțit dintr-o dată atât de dulce-trist, încât am zâmbit fără să vreau, rămânând multă vreme să-mi privesc felinarul, a cărui lumină era când și când acoperită de ramurile legănate de vânt, să privesc copacul, grilajul, cerul și totul mi s-a părut mai frumos, ca odinioară“ (7 iulie 1854). După patru zile trecute, mai aflăm că fiica stăpânilor, „foarte drăgălașă și măritată… a tot cochetat cu mine prostește, până la uitare de sine, ceea ce a acționat asupra mea – oricât mi-aș fi dorit altceva – pe vechi, adică sufeream nespus de mult de jenă și neîndemânare“. (E de presupus că rusul și valaha ar fi comunicat în franceză.)

Astea și altele i s-ar fi întâmplat lui Lev Nikolaevici chiar în locuința care, iată, după 165 de ani trecuți, a fost scoasă de vânzare. E un apartament într-o casă cu etaj și cu balcon, situată pe Calea Victoriei, nu departe de actualul Muzeu de Istorie (deci, aproape și de Uniunea Scriitorilor!). Prețul cerut: 65.000 de euro. Are balconul de care, nu este exclus, să se fi rezemat, serile, junele slavon romantic, îndrăgostit, venit la luptă cu otomanii…

Chiar și în baza acestor câteva extrase este evident, că jurnalul tânărului Tolstoi conține și elemente literare, în care se remarcă deja individualitatea artistică în devenire. Apoi, particularitățile propriu-zise ale jurnalului tolstoian (s-au păstrat 31 de caiete, 4700 pagini-manuscris; pentru comparație, fondul-manuscris al romanului Război și pace constituie 5202 file) pe de o parte par să țină de intim, pe de alta se simte că autorul nu poate să nu se gândească la punctul de vedere al eventualului cititor. Apoi are loc procesul de literaturizare a unor pasaje sau pagini întregi.

II

Dar cum a ajuns la București praporgicul Lev Nikolaevici Tolstoi? (Gradul i se conferise cu doar cinci săptămâni înainte, la Tula, pe 6 februarie.)

Mai întâi, să răspundem la întrebarea cum ajunge un conte sui generis în armată. E drept, oarecât scăpătat, dar, totuși, nobil sadea. Simplu de… complicat: perioadele de exces întru dăruirea până la uitare savorilor și bucuriilor vieții în conștiința junelui Lev Tolstoi alternau cu cele de adânci remușcări, pocăință și smerenie religioasă, astfel că viitorul mare scriitor, dându-și seama de zădărnicia existenței, disprețuindu-se pe sine însuși, a decis să se înroleze ca iuncher.

Probabil, elevul militar Lev Tolstoi avu ceva noroc la capitolul armata și literatura, dacă ne amintim că în unele școli de cadeți se ordonase să se aplice câte 25 de lovituri de nuia celui surprins că ar scrie proză și 50 de lovituri pentru cel dedat poeziei. Astfel, când viitorul mare scriitor Alexandru Kuprin, la nouăsprezece ani, iuncher al Școlii Militare „Aleksandr“, a publicat povestea Ultimul debut, semnând-o „Al. Krin“ (1889), a fost pedepsit cu două zile de carceră și, sub amenințarea expulzării din școală, i s-a interzis să mai „mâzgălească hârtie“, ocupație nedemnă pentru un viitor ofițer.

Și iată-l pe praporgicul Tolstoi trimis în Armata Dunăreană. Turcii le ceruseră domnitorilor Moldovei și Munteniei, Grigore Ghica și Barbu Știrbei, să se refugieze la Viena, și pe Dâmbovița vânturile indeciziilor și perfidiilor politice făceau valuri… Ba chiar îl aduceau într-acolo pe junele conte de Iasnaia Poliana care, chiar a doua zi de la sosire la București, pe 13 martie (era luni, – mă ajută calendarul perpetuu), îi scria (ca toată lumea rusă bună – în franceză!) mătușii Tatiana A. Ergolskaia:

Dragă Mătușă, dragă Mătușă! Într-adevăr, am ajuns departe. Din Kursk, am străbătut aproximativ 2.000 de verste, în loc de 1.000, așa cum mă așteptam; am mers spre Poltava, Balta, Chișinău, iar de o luam spre Kiev, trebuia să ocolesc. Este imposibil să descrii drumul de la graniță până la București; trebuie să încerci tu însuți acest lucru, pentru a înțelege ce plăcut e să mergi 1000 verste într-o căruță, mai puțin și mai proastă decât cele în care la noi este transportat gunoiul de grajd, fără să înțelegi niciun cuvânt pe moldovenește și să nu întâlnești barem o persoană care ar înțelege cât de cât rusește: plus la toate, să plătești pentru opt cai, în loc de doi. Deși călătoria mea a durat doar 9 zile, am cheltuit mai mult de 200 de ruble argint, ajungând la destinație aproape bolnav de oboseală“.

Apoi, în aceeași zi, către fratele Dmitri: „Priveliștile de pe aici sunt mult mai interesante decât presupuneam. În sate e o sălbăticie groaznică, însă în orașe e civilizație – în orice caz, exterioară – precum mi-am imaginat-o pe cea din Paris sau Viena“.

Până să ajungă la București, Tolstoi notase ultima oară în Jurnal pe 18 februarie 1854, la Moscova: „Nu țin minte nimic, în afară de faptul că am sosit la Moscova. Sunt dezordonat fizicește și moral și am făcut prea multe cheltuieli“.

În drumul anevoios spre Principate și prin ele, nu mai deschide jurnalul aproape o lună de zile, reluându-l abia pe 14 martie: „București. Încep un nou caiet al jurnalului după un interval de aproape o lună, perioadă în care am încercat atât de multe, simțind că nu am timp nici să gândesc, cu atât mai puțin să notez“.

Pe 17 martie se prezintă generalului Mihail D. Gorciakov, șeful marelui cartier, situat în casa logofătului dreptății Filip Lenș.

Asta o aflăm deja din scrisorile către mătușa T. E., pentru că notele diaristice le curmase cu trei zile în urmă, de aici încolo uitând completamente de Jurnal (fără regrete?) până pe 15 iunie. (Doar să te gândești câte lucruri interesante, captivante i s-ar fi întâmplat la asediul Silistrei, unde s-a aflat între 28 mai și 13 iunie…).

Între timp, pe 20 martie este repartizat în una din bateriile brigăzii de artilerie Nr. 11, iar peste două zile e transferat în brigada a 12-a, după care pleacă în Oltenița, unde trăiește și o zi cam neplăcută în viața și cariera sa: pe 7 aprilie, primește o scrisoare, în care e anunțat că i s-a aplicat mustrare oficială: „Acordându-vă o permisiune excelenței voastră pentru a pleca la București pe trei zile și neavând dreptul de a vă acorda învoire fără permisul comandantului de brigadă, cu atât mai mult că în aceste timpuri serviciul e greu, iar ofițerii trebuie să se afle la posturile lor, vă anunț mustrare aspră pentru samavolnica ședere în București peste termenul acordat, prin prezenta ordonându-vă să vă prezentați imediat la baterie. Comandantul de baterie, colonel Șeiderman. 7 aprilie, Oltenița“. Nu e grav, dacă luăm în calcul că, pe 19 aprilie, revine la București, fiind însărcinat cu misiuni speciale la direcția trupelor de artilerie, condusă de generalul A.O. Serjputovski. Cu intermitențe, se află aici până pe 19 iulie.

Iar dacă timp de câteva luni nu scrie în Jurnal, acesta poate fi… completat cu extrase din scrisori, precum e cea din 24 mai, adresată mătușii, deja amintite aici, în care spune: „În afară de cele 2 săptămâni, pe care le-am petrecut în Oltenița… și o săptămână de călătorie prin Moldova, Valahia și Basarabia… am locuit la București… La început, m-a reținut serviciul, după care am mai rămas în oraș 3 săptămâni din cauza frigurilor, pe care le-am contactat în timpul călătoriilor mele… peste 2-3 săptămâni voi putea să plec la generalul meu, care se află în tabăra din Silistra“.

Așadar, pe 15 iunie revine la jurnalul abandonat, notând: „Un interval de exact trei luni. Trei luni de viață în trândăvie, de care nu pot să fiu mulțumit…“ Tot aici, dramatic: „Pentru ultima oară îmi spun. De se va întâmpla să treacă trei zile, în care să nu fac nimic util pentru oameni, mă voi sinucide. Ajută-mă, Doamne“. Iar peste, aproape, încă o lună își alege o lege de existență în noile situații socio-cetățenești și de spirit: „9 iulie. Deviza jurnalului meu trebuie să fie «Non ad probandum, sed ad narrandum»“. (O parafrază după Quintilian „Scribiturad narrandum non ad probandum“ = „Scris pentru a fi povestit, nu pentru a fi dovedit“.)

Este însă important că, în cele trei luni de absență în Jurnal, tânărul Tolstoi meditează și înțelege multe, inclusiv referitor la destinul poporului în mijlocul căruia l-au adus ostilitățile dintre state, războiul. El e printre cei care deja resping modul rușilor de a trata de sus băștinașii, cinismul, infatuarea, obrăznicia conaționalilor săi: „Astăzi, în timpul discuției cu doctorul mi-a dispărut prosteasca și nedreapta părere, pe care o aveam despre valahi, – părere comună întregii armate și preluată de mine de la neghiobii cu care a fost să mă întâlnesc până acum. Soarta acestui popor este înduioșătoare și tristă“ (11.VII.).

În Note de la Iasnaia Poleana, Dušan Makovický, scriitor slovac, medicul personal al lui Tolstoi, reținuse că marele prozator spunea: „Poporul (român) seamănă cu poporul rus, cu partea cea mai bună a poporului rus“.

Să subliniem din capul locului: Tolstoi mergea la doctori, fiind în convalescență după friguri. Dar, din câte se înțelege, medicul bucureștean i-a ajutat să se trateze și de deformarea de conștiință referitoare la valahi! Medicul lui Lev Tolstoi, în ultimii ani de viață ai acestuia, D. Makovițki, în 1905 își amintea: „În biblioteca de la Iasnaia Poliana am găsit un exemplar din Schiller (ed. Gotha, 1840). «Această carte, – spuse Lev Nicolaevici, – mi-a dăruit-o un doctor în București, român care m-a îngrijit și m-a iubit. Pe ea e o dedicație frumoas㻓.

Eu susțin că boala lumească ține de invenție și incompetență. Rămân la această convingere, până la probele contrare care, din câte am studiat, din câte m-am interesat la colegi din Moscova, Sankt-Petersburg sau Novosibirsk, nu există. Colegul bucureștean a zis că momentul picant (…jos) nu e din Jurnal, ci din scrisori. Am citit și recitit scrisorile lui Tolstoi din anul 1854. Nu e acolo. Nu e nici în mai multe articole despre bolile de care a suferit Lev Tolstoi, despre fobiile sale. Însă nouă ni se mai spune că, după ghinionul de a se fi molipsit de boală lumească, ofițerul inferior – scriitor superior Tolstoi „A fost tratat de un medic român cu care a rămas prieten mulți ani“. Dar oare nu ar fi fost bine și lămuritor ca atare afirmații să nu fie lăsate în suspans, ci punctate ceva mai concret? Cine a fost medicul, ce nume purta? Și-apoi cum să fi rămas cu el prieten mulți ani, odată ce Tolstoi nu s-a aflat la București decât din martie până în iulie 1854?

Ei bine, aici să mai îngăduim puțin la ceea ce se pare a fi o confuzie a vieții bucureștene a militarului cu cea a studentului Lev Tolstoi care, pe când era în Caucaz, a contractat o blenoragie de la o cazacă, ușor accesibilă pohticioșilor. Urmările le înfrunta deja în Kazan (1844), la Universitatea de acolo, celebră pe atunci în Rusia, unde, cu un an în urmă, începuse să frecventeze cursurile Facultății de limbi orientale, secția Filologie turco-arabă, însă după un an abandonându-le și înscriindu-se la Drept. Astfel, întreaga lună martie s-a tratat de boala rușinoasă, după care s-a gândit să-și facă un regim de comportament și studiu sever, de unde pornește decizia de a ține un Jurnal, una din primele note din el fiind: „Să depășești apatia prin muncă, nu prin distracții“. Peste trei ani, pe 17 martie 1847, avea să mărturisească franc despre caz și necaz. Și avu noroc, s-ar spune, odată ce medicina deja începuse a înțelege că blenoragia și sifilisul nu sunt una și aceeași boală, prima fiind deja pe cale de a fi tratată.

III

Prin urmare, să nu se creadă că tânărul Lev Tolstoi era exclusiv omul plăcerilor, al decepțiilor amoroase, cum se scrie mai totdeauna, în ce se scrie, astăzi, pe la noi. Înainte de toate, era un autor asiduu, un mare muncitor al scrisului. Dar nu în ultimul rând și un avid cititor.

Ce e de observat în referințele jurnalistice, autohtone și curente, despre aflarea tânărului Lev Tolstoi în Principatele Dunărene sunt inadvertențele de tot soiul, precum în cazul când Emanuil Bădescu ne informează, dezinformându-ne, că „aici, în București, lucra de zor la prima sa capodoperă, intitulată Povestiri din Sevastopol, pe care a publicat-o în 1856“ (Ziarul de duminică, 21.03.2013). Fals dublu, neconcordant, elementar, cronologic, deoarece cele trei texte din ciclul Povestiri din Sevastopol nicidecum nu puteau fi scrise în capitala Valahiei, pentru că, pe la mijlocul toamnei anului 1854, Tolstoi, via Chișinău–Odessa–Nikolaev-Perekop, pleca spre Sevastopol, ajungând acolo pe 7 noiembrie și unde va vedea și va trăi unele din cele pe care le nareze. Apoi, nuvelele nu văd lumina tiparului în 1856, ci cu un an înainte.

Unele erori le comite și Stelian Tănase, inclusiv referitoare la Povestirile din Sevastopol, neconcordanța de genul: „Îl găsim din vara acelui an 1854, în Crimeea la asediul Sevastopolului, pe care îl va descrie în prima sa carte“. – Inexact. Vara întreagă, Tolstoi mai e în Valahia și Moldova – Moara-Domnească, Sinești, Tecuci, Râmnic, Focșani, Bârlad, Vaslui, Iași, Sculeni, apoi Chișinău, de unde pleacă spre Crimeea abia la sfârșitul lunii octombrie. Pe 2 noiembrie se află încă la Odessa. Porucicul (locotenentul) Tolstoi (între timp fusese avansat) ajunge la Sevastopol pe 7 (19) noiembrie 1854.

Nici prima carte a sa nu a fost Povestiri din Sevastopol, publicată / editată în revista „Современник“ („Contemporanul“) (menționez: și editată, deoarece revista avea format clasic de volum-carte copertată) în anul 1855. Ei bine, tot acolo, fuseseră deja publicate-editate „Copilăria“ (1852) și „Adolescența“ (1854). În bibliografia tolstoiană riguroasă asta a fost și este ordinea cronologică.

Acestea însă ar fi discordanțe… aproape bine temperate până la decență, să zicem. Pe când în unele comentarii jegos-preconcepute ale neaveniților apar stupizenii huliganice, iresponsabile, când se titrează: „Băutura, femeile și petrecerile i-au luat mințile! Cum l-au transformat pe Tolstoi cele două săptămâni petrecute în Focșani: «M-am dus la Zamfira, cu succes»“ (https://a1.ro/premium/cum-lau-transformat-pe-tolstoi-doua-saptamani-petrecute-in-focsani-id915433.html, 8.X.2019; iar cel care citează de unde citează, dar mai mult inventează, face și remarca: „potrivit scriitorul tecucean Ionel Necula, care a studiat jurnalul marelui dramaturg. (Doamne ferește! Tolstoi nu mai e mare romancier, ci mare dramaturg!…). Iar soția lui Tolstoi e dată cu numele de domnișoară Berg, când, în realitate, a fost Bers…

Oare aceste scormoniri și invenții despre Tolstoi la Focșani i-ar fi pe placul derutatului cititori din zilele noastre? Cei din presa galbenă de ce nu ar cita și lucruri despre cum scria, citea Tolstoi în capitala Vrancei? Iată unele din ele: „1 august. (La Focșani, l.b.). M-am trezit târziu și am tot citit Schiller“; „4 august. Dimineața am scris și m-am purtat bine“; Ziua următoare: „M-am trezit și am scris cu plăcere. Și am scris bine, finalul episodului cu ghiuleaua, pentru că am scris cu plăcere“; „12 august. Am început dimineața cu bine, am lucrat“; „13 august. M-am trezit târziu și, de dimineață, am lucrat cu spor, iar după amiază, exclusiv – minunata comedie Între noi ca între-ai noștri“ (de A.N. Ostrovski, l.b.); „15 august.… Oarecât am scris“; „16 august. M-am trezit la ora 7, am scris destul de bine, însă puțin, am prânzit, după care iar am scris“; „19 august. M-am trezit devreme, am scris destul de mult“; Ziua următoare – „Am încheiat de scris Tăierea pădurii“ etc., etc.

Da, în viața tânărului Tolstoi, inclusiv în zilele aflării sale la Focșani, au existat de toate – și joc de cărți, și escapade amoroase, și vin extraordinar de Vrancea, mai și pălmuia câte vreun subordonat… Și zile în care era cuprins de deznădejde (12 august): „Dimineața am început-o bine, am lucrat, dar seara! Dumnezeule, oare n-am să mă îndrept niciodată?! Am pierdut la joc restul banilor – 3.000 de ruble. Mâine îmi vând calul“…

Dar, domnii mei, parcă astfel de momente au caracterizat, „fundamental“, pe tânărul scriitor pe cale să ajungă mare, celebru? Oare chiar persoana/ personalitatea tânărului Lev Tolstoi a fost cea mai indicată să le trezească pasiuni exagerat-mondene, chiar de bulevard, unor întâmplători comentatori? Dacă aveți curiozitate și pentru munca scriitorului adevărat, pentru lecturile sale care îl perfecționează ca profesionist al scrisului și ca intelectual, vedeți exemplele pe care le-am reprodus mai sus. Sunt unele din multele posibile. Chiar să creadă unii că numele muierilor, amantelor etc., apar de mai multe ori în jurnalul tolstoian, decât numele de mari scriitori, compozitori, decât titlurile operelor la care scrie sau se pregătește să le scrie? Cred dânșii că bordelul este invocat de mai multe ori, decât localurile în care se întâlnește lumea bună? De ce acești inși ce presupun aventuri galante sau de-a dreptul execrabile, care l-ar fi avut de personaj și pe praporgicul de 25 de ani, nu ar fi încercat să compare operele la care scria Tolstoi, cât se aflase în Moldova și Valahia, cu cele la care, pe atunci, munceau și scriitorii români de seama lui, la Iași sau București? Se dau fel de fel de amănunte stupide despre depravatele de pe Dâmbovița, dar nimeni nu spune despre ce edituri, biblioteci existau în București, Iași, Focșani, Tecuci, Bârlad, Vaslui și alte orașe în care a poposit Lev Tolstoi, ce reviste și cărți apăreau pe acolo, ce mai citea lumea, din ce librării își procura cărțile în franceză și engleză, pe care le citea în primăvara-vara-toamna anului 1854…

Adică, domnilor, haideți să fim cât de cât serioși, decenți…

IV

Pe malul drept al Dunării, rușii țineau asediul cetății Silistra, asediu care, pe 9 iunie 1854, parcă irezonabil și fără explicații, a fost ridicat. Însă țarul știa de ce și nu e sigur că ar fi știut și comandanții armatei dunărene, cărora le-a fost ordonată retragerea. Motivul: presiunea diplomatică a Austriei, care amenința Rusia că, după Franța și Anglia, și ea îi va declara război.

Oștirile rusești își dislocă efectivele în preajma localității Maia-Catargi, la două poște depărtare de București, iar Tolstoi e la Moara Domnească, 15 kilometri depărtare de capitală. Era, deci, ofițer cu misiuni speciale, de unde e trimis prin Țara Românească, pentru asigurarea transporturilor de răniți și bolnavi evacuați din spitalele desființate din București și Oltenia spre stânga Prutului, precum și pentru trimiterea la depozite a armelor celor uciși și a cojoacelor, adunate de la soldați după venirea primăverii și verii.

Mai citește ce citește, dar se pregătește de plecare. Pe 21 iulie, de cu zori, este trezit și dus la Sinești. Și tot așa, din localitate în localitate, pe 30 iulie ajunge la Râmnic. Ei bine, gloriosul său predecesor Suvorov, cu vreo 65 de ani mai înainte, bătea pe aici turcii, iar praporgicul Tolstoi se retrăgea din calea otomanilor… Păi, primul era un coșcogea général en chef, pe când al doilea un simplu Oberoffizier… Numai că gradul de comparație avea să încline mult balanța spre… Adică, implicit, vreau să mă refer la doi sublocotenenți de artilerie, Napoleon și Tolstoi care, ambii, aveau să ajungă împărați. Unul pe tron de țară, celălalt în literatura mondială… Și să se întâlnească în uriașul roman Război și pace

În august, în lentă retragere, ajunge la Odobești (15), pe 17 la Tecuci, moment de reținut în mod special, dat fiind că, de aici încolo, orice ar nota în jurnal, finalul îl constituie una și aceeași frază, „deviză, lege“: „Pentru mine cel mai important în viață e să mă izbăvesc de lene, irascibilitate și lipsă de caracter. Iubire față de tot și dispreț față de sine“. Condus de ea, însoțit de ea, o va tot repeta, zilnic, până pe 21 octombrie.

La Iași, mai păcătuiește o dată, până să ajungă a trece Prutul, „descălecând“ pe pământ moldo-valah, pe care Rusia, de facto, îl răpise în 1812, redenumindu-l, mișelește, derutant, cu lungă bătaie istorică neagră, Basarabia.

Pe 3-6 septembrie se află la Sculeni, unde încearcă să scrie ceva, însă nu prea izbutește, constatând că: „Atât eu, cât și jurnalul devenim destul de tâmpiți. Scrisul nu merge nici în ruptul capului“. Dur-autoreferențial, cum a făcut-o și o va face de multe ori. Le-aș zice introspecții… autoeducative. Acestea parcă ar fi fost cioburi din viitorul mozaic etic din O confesiune (1879-1883), în care se auto-portretiza excesiv de necruțător, de… demolator de sine, de omul ce este, care a fost: „Am ucis oameni în război, am luptat în dueluri ca să-i ucid pe alții, am pierdut la jocuri de cărți, mi-am risipit averea făcută din sudoarea țăranilor, i-am pedepsit cu bestialitate pe aceștia din urmă, am trăit în desfrâu cu femei ușoare și am dezamăgit oameni. Am mințit, am jefuit, am comis adulter de tot felul, am luat parte la beții, violențe, crime… Nu există fărădelege pe care să nu o fi comis“…

În fine (de etapă), ajunge la Călărași (7), iar pe 9 septembrie poposește la Chișinău, unde zice că s-a cam răstit la consilieră (cine o fi fost și ce o fi făcut ea…). Pe 17 septembrie notează că s-a purtat urât, a ieșit la vânătoare de muieruște… Peste două zile scrie o pagină-două de proză, dar și cam greșește: „După masă totul s-a dus naibii și am îmbrățișat-o pe… Penibil“.

La 11 iulie înaintează raportul de a fi transferat la Sevastopol, unde e în toi Războiul Crimeii. Pe 10 octombrie își procură un cal, trece la o altă gazdă. Îi scrie mătușii că deja de ceva timp se află la Chișinău, „oraș de provincie, frumos, foarte aglomerat cu ocazia dislocării statului major aici și mai ales cu pregătirile pentru întâmpinarea marilor cneji Nikolai și Mihail (fiii țarului, l.b.)“.

Chiar când va fi deja în Crimeea, în Sevastopol, le va preciza rudelor: „Adresa mea e aceeași – la Chișinău, la statul major al Armatei de sud“.

Pe 6 septembrie avea să fie avansat porucic, grad cu care se va retrage din armată, după Războiul Crimeii.

Despre motivul transferului său la Sevastopol însuși Tolstoi emitea motive diferite. Însă noi să ne oprim la frontiera acestei constatări, fără a încălca hotarul unui alt subiect din fascinanta biografie a junelui ofițer de artilerie Lev Tolstoi, ajuns împărat în literatura lumii… Cum se mai spune: un titan.