Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti

Depresia – maladia secolului nostru – este „maladia păcii“, flagelul plictiselii, instalat pe fondul anemiei ficționale, a inaniției produse de absența nutrientului esențial ființei umane: povestea. E îngrozitor că o spunem, dar e cât se poate de adevărat: în vreme de război, depresia dispare, căci individul este integrat într-un proiect, într-o narațiune, din a cărei semnificație derivă sensul existenței lui, ca personaj, ca erou – oricât de neînsemnat – al conflagrației. Dacă este adevărat că atunci când armele vorbesc, muzele tac, nu mai puțin este și că muzele nu cântă decât despre „fapte de arme“. „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse…“ În pofida a ceea ce se crede, niciun război nu este absurd: cineva se bate cu altcineva, cineva fuge de altcineva, cineva ucide sau salvează pe altcineva. Absurdă – și de aceea greu de menținut este pacea, dat fiind că numai un conflict poate fi povestit, iar oamenii, fiind ființe povestitoare, sunt, în egală măsură, ființe conflictuale. De altfel, pacea nu poate fi menținută decât cu prețul inițierii unor „războaie“ demilitarizate, domestice sau de breaslă, ori a luptelor pentru „cauze nobile“: salvarea mediului, a copiilor abandonați, a săracilor, a animalelor și, pe cale de consecință, stigmatizarea poluatorilor, a politicienilor, a marilor corporații etc. În știință se confruntă teorii, în politică partide, în economie, competitorii. O poveste de dragoste este doar o parte dintr-o mult mai mare poveste de război, iubirea dintre Romeo și Julieta fiind paradigmatică: pasiunea lor este direct proporțională cu adversitatea celorlalți față de ea, dacă nu ar fi murit și ar fi obținut binecuvântarea familiilor lor, dușmănia s-ar fi restaurat, cu și mai mare putere între cei doi. Romeo și Julieta ar fi devenit, în scurt timp, domnul și doamna Bovary.

Când nu mai avem ce povesti, corpul nostru produce câte o boală: ne luptăm atunci cu propriile beteșuguri, vrem să ne învingem corporalitatea, să triumfăm asupra pericolelor, căutăm aliați, ajutoare, intrăm într-o Iliadă a medicamentelor. A-ți trata corpul nu este o formă de a trata, de a duce tratative cu corpul tău? Abia în boală ne descoperim corpul, a fi sănătos înseamnă a fi in-conștient de corpul tău. Dacă este așa, nu este atunci boala un fel de narcisism răsturnat, dar de fapt un narcisism complet – căci este un mod de a-l produce pe celălalt din tine însuți, în deplina lui ambivalență, de a-ți privi corpul ca pe dușmanul cel mai iubit. Corpul tău – revelându-și o voință proprie – te obligă să intri în negociere cu el, să-l asculți, să încerci să-ți acomodezi vrerea ta cu vrerea lui; iată cum boala divide individul, face dintr-un singur termen – doi, opuși, asigurând astfel elementele fundamentale ale unei povești autosuficiente.

în condiții normale, visarea umană împlinește nu nevoi fizice, nici măcar sexuale, ci nevoia omului de sens, adică de poveste, producând narațiuni schițate în jurul unui conflict ad-hoc; dacă animalele și sugarii visează în principal că-și împlinesc nevoile de bază, orice om, chiar cel mai needucat, cel mai primitiv, devine, în timpul visului, un narator, un povestitor – țesându-și povestea cu ce are la îndemână. Și ce salvare: când nimic nou nu se mai întâmplă în jurul lor, când rutina tinde să-i dezumanizeze, transformându-le viețile în automate, oamenilor le rămâne să-și trăiască poveștile nocturne și să și le relateze, apoi, unii altora. Nu spaimele, nici fricile, nici dorințele nu produc visele, le generează nevoia noastră de noutate, de narabilitate.

Suntem învățați să adormim spunându-ni-se povești, până ce, crescând, internalizăm povestitorul și începem să ne producem propriile noastre povești, visând. Actul de a povesti este, după toate argumentele lui Jonathan Gottschall, un act inaugural, fundamental al ființei umane. Suntem învățați de la cele mai fragede vârste că facem parte dintr-o poveste, că suntem personajele unor întâmplări cu sens. Priviți-l pe copilul ce abia a învățat să meargă cum este implicat de părinții lui în cea mai simplă narațiune: „hai să fugim, vine bunicul și ne prinde…“ Copilul fuge și râde, cu chipul scăldat în lumina totală a sensului: a merge înseamnă a fugi de cineva, cu cineva, înspre cineva.

Urmărind jocurile propriilor lui copii, autorul constată că – deși jocurile fetițelor par mai pașnice decât cele ale băieților, la o privire mai atentă își dezvăluie trama belicoasă: un monstru amenință să răpească sau să ucidă copiii ipostaziați în păpușile îngrijite de fetițe. De altfel, poveștile lui Hans Cristian Andersen sunt cu totul terifiante: „iadul este prielnic poveștii“, comentează autorul. Nu s-a descoperit încă narațiunea fără conflict – deși există experimente literare în acest sens, complexe și sofisticate jocuri ale minții unor romancieri, motivați să arate că se pot scrie și alt fel de romane. Doar că operele lor – nu pot fi citite decât în cadrul acestui conflict cu „vechiul“ roman, ele nu au sens decât în acest context, fiind ilizibile ca opere de sine stătătoare.

O foarte interesantă reflecție o face Gottschall pe marginea memoriei, pornind de la cazul special al falselor amintiri: memoria nu este de fapt niciodată lipsită de contribuția imaginației, memoria este, să spunem așa, activă, creatoare – când nu de-a dreptul fabulatorie – pentru a asigura liantul dintre clipe. Legătura dintre a fost și este, departe de a fi rigidă, implică un dinamism, o mobilitate, o fluiditate a minții: selectăm acele fapte compatibile cu stadiul actual al puzzle-ului existențial, fiind dispuși să le mai ajustăm marginile în așa fel încât să se potrivească între ele, în interiorul a ceea ce de atâtea ori numim, pe bună dreptate, „povestea vieții“ noastre. Dacă trecutul și viitorul sunt, în mod evident, simulări mintale, fantezii, nu mai puțin prezentul însuși este creația unui super-regizor și a unui super-monteur din creierul nostru, care, cu o finețe și o viteză remarcabile, selectează, taie, lipesc scene, inversează momente, pentru a realiza și a proiecta, aproape simultan, filmul vieții noastre. Nu mai este pentru nimeni o surpriză să constate că alți oameni au văzut cu totul altceva decât ceea ce a văzut el sau că nu au văzut deloc ceea ce aproape că le intra în ochi. Nu mai este cazul să insistăm: nu vezi (până) ce nu crezi.

Un experiment științific ingenios confirmă cât se poate de clar teoria lui Gottschall. Dacă separi cele două emisfere cerebrale și „le“ arăți două imagini diferite: imaginea prezentată ochiului stâng proiectată în emisfera dreaptă (care nu are de a face cu vorbitul) va fi legată de imaginea prezentată ochiului drept și proiectată în emisfera stângă (specializată în limbaj) într-o poveste în care personajul principal este imaginea „văzută“ de emisfera stângă. Adică, pe scurt, dacă-i „arăt“ o găină emisferei stângi și o lopată emisferei drepte, subiectul va răspunde că lopata folosește la strânsul găinațului găinilor. Vorbirea, limbajul subordonează întreaga realitate senzorială, o transfigurează în conținut al unei povești.

Optimismul lui Gottschall este cumva inevitabil, și are tăria unei consecințe logice. Luând oarecum în răspăr îngrijorările privitoare la pierderea apetitului pentru lectură a oamenilor din zilele noastre, Gottschall consideră că cititul, lectura unui text scris nu este decât un caz particular al unei însușiri mult mai adânci, fundamental umane: ficționalitatea. Omul este cu adevărat un animal povestitor – și nu poate renunța la poveste decât dacă redevine animal. Oamenii creează povești, și le spun unii altora, cu sute de mii de ani înainte de apariția scrisului – scris care, la rândul lui, a cunoscut numeroase forme de materializare. Omul a apărut spunând povești și nu doar că nu dezertează din condiția sa, dar și-a perfecționat și variat continuu modurile de a le spune, de a le reprezenta, de a le reda, cărțile fiind doar unul dintre ele. Dimpotrivă, s-ar zice că astăzi oamenii trăiesc mai mult decât oricând în poveste („adaugă conținut în povestea ta“, ne îndeamnă Facebook). Realitatea virtuală, realitatea augmentată, jocurile video, audio-book-urile, e-book-urile, cinematografele 3D, ochelarii conectați la internet, rețelele sociale și încă multe altele arată că nevoia de poveste a explodat într-o multitudine de forme. Ca atare, pericolul este reprezentat, tocmai, mai curând de pierderea oricărui contact cu realitatea fizică – sau cu ceea ce se numea în povestea de până acum „realitate fizică“. Ca și în celelalte aspecte ale societății de azi, supraconsumul face ravagii și în tărâmul poveștii. Oamenii se îndoapă cu povești – multe și proaste (și dulci?) dezvoltând un așa numit „diabet mintal“. Autorul ne recomandă de aceea să ne bucurăm și să ne dezvoltăm nevoia de ficțiune – dar să nu uităm niciodată pericolul ca o ficțiune (sau autoficțiune) să ne absoarbă în întregime, transformându-ne cu totul în personajele unor povești. Ca să rămânem eroii propriei noastre povești este esențial să nu ne uităm calitatea de povestitor – aflat, prin definiție, în afara poveștii. O asemenea transcendență este greu de dobândit și, mai ales, de păstrat. Demiurgia nu este treabă ușoară. Dumnezeu este creatorul acestei lumi doar în măsura în care este, în egală măsură, în afara ei.