Cu cât o carte e mai mare, cu atât cuprinde mai puține idei. Așa grăit-a Zarathustra (în traducerea lui Ștefan Aug. Doinaș, a cărui introducere e însă o mostră de amatorism speculativ) e rodul spiritual al ciocnirii dintre două gânduri aparent contradictorii: supraomul și eterna reîntoarcere. Supraomul presupune o voință liberă și creatoare, pe când eterna reîntoarcere simbolizează voința smerită în fața necesității. Și totuși, la final, voința sporitoare a omului superior se va întrepătrunde cu voința inelară a eternei reîntoarceri, Zarathustra atingând cea mai înaltă putere, aceea de a chema un nou Zeu.
Prolog. Zarathustra a studiat, la fel ca Faust, teologia (aflăm din II.4), dar la 30 de ani a decis să urce pe munte și să trăiască într-o peșteră pustie. A părăsit lumea atunci când și-a dat seama că Dumnezeul creștin și-a istovit toate posibilitățile, lăsând omul european pradă pârjolului nihilist din care se nasc democrația, socialismul, naționalismul, scientismul etc. Dacă ieși din logica lumilor gata-făcute pe care ți le oferă nihilismul, te trezești într-un deșert care cere un nou sens. Noua noimă cu care Zarathustra coboară înapoi în lume e reînvierea pământului. Iar sensul noului pământ e supraomul. Prima pagină a cărții ne prezintă simbolic metamorfoza metafizică care l-a proiectat pe noul profet spre adâncimile din care a putut configura un nou destin al omului. De la Politeia lui Platon încoace, soarele e simbolul neschimbătorului, al punctului fix din centrul ființei. Călătoria lui Zarathustra începe însă cu un imn închinat asfințirii soarelui, care devine un simbol al înfruntării circulare dintre întuneric și lumină. Lumea e până în străfundurile ei polemos, o idee care anunță ethos-ul presocratic care va domina întreaga carte. La fel ca soarele, Zarathustra decide să coboare în lumea pe care a părăsit-o, dar și în întunericul propriei lumi subterane. De fapt, Nietzsche coboară spiritul din cerul în care îl lăsase Goethe la sfârșitul Faust-ului, unde duhul pământului a fost învins în ultimul moment de cerul creștin. Pentru a reînvia pământul, Zarathustra trebuie să întoarcă lumea faustică cu capul în jos. Asfel, dacă în Faust Tot ce e pieritor e numai simbol (vers 12104), pentru Zarahustra Tot ce e nepieritor e numai simbol (II, 17), simbol al pieritorului însuși. Sâmburele metafizicii, adică al configurației lumii, nu va mai sta într-un fundament imuabil, ci în prefacerile lumii subterane din om, unde doarme divinul dionisiac.
Tocmai întâietatea devenirii îl mână pe Zarathustra să le vorbească oamenilor strânși în piață despre greșeala de a crede că omul e ceva încremenit. Omul trebuie să coboare în cel mai adânc haos din el, unde să se izbească de izvoarele acelei vieți care a făcut ca toate ființele să creeze ceva deasupra lor. Regăsind această sursă, omul se poate depăși pe sine sau, mai precis, poate lăsa viața din el să se autodepășească. Acest supra-om va fi încununarea devenirii și restabilirea sensului pământului. Deși Nietzsche vorbește despre „înălțarea din specie în sus spre supraspecie“ (I.22.1), supraomul nu are nimic de-a face cu linearitatea evoluției de tip darwinist, survenirea sa fiind fulgerătoare. Pentru a-și căuta discipoli, Zarathustra coboară în orașul Vaca bălțată, simbol al neantului pestriț în care viețuiește ultimul om.
Prima parte. Primul capitol, Despre cele trei metamorfoze, prefațează întreaga călătorie, prezentând transformările spirituale prin care trebuie să treacă omul în vederea depășirii de sine. El începe prin a fi o cămilă, care nu știe decât să se pună în genunchi pentru a căra lumea gata-făcută a tradiției. Abia când omul își adună puterile pentru a spune „un sacru Nu“ acestei lumi și datoriilor cu care ea îl încarcă, el devine un leu, iar când în deșertul negării răsare o „mișcare primă și preasfântă afirmare“, când voința, voindu-se pe sine, configurează o lume, leul se transformă în copil.
Prima parte are ca temă înălțarea și învierea trupului (I.22). La fel ca o cămilă, omul ia în spate toate învățăturile vremurilor trecute, sub forma tradițiilor care îi configurează lumea. Această „rațiune și sminteală a secolelor“ care zace în trupurile noastre (I.22) imprimă în noi o ordine a instinctelor pe care n-o punem nicicând la îndoială. Religia în care trăiești sau statul în care te naști configurează circuitul vieții din tine, iar trupul simte neputincios cum propria vitalitatea e călăuzită de o forță străină. Zarathustra aduce o cunoaștere care „purifică orice corp“ (I,22) prin recuperarea haosului de dincolo de bine și de rău, din care țâșnește viața. Zarathustra numește acest haos „sine“ (das Selbst), cel care stăpânește conștiința și creează spiritul (I,4). Natura acestui haos izvoditor e, la prima întâlnire, una diavolească. Diavolii care populează sursele vieții trebuie transformați în îngeri. (I,5). Ei pot pune stăpânire pe tine (I,6) sau privirea lor te poate paraliza (I,8). Trebuie să ai însă tăria de a dirija vitalitatea mefistofelică spre crearea de noi virtuți, care să propună un nou bine și un nou rău, adică o altă ordine a instinctelor. Vindecat de boala vieții eșuate care împinge omul să inventeze lumi de dincolo, omul care pășește pe calea supraomului își sacralizează instinctele și vede cum sângele se transformă în spirit. Din demonii care colcăie în tine trebuie să poți crea un Zeu (I.17). Despre ce Zeu e vorba aflăm din Nașterea tragediei cap.16, unde depășirea „lucidității socratice“ conduce la o coborâre spre „înțelepciunea dionisiacă instinctiv-inconștientă“ rezultată din anihilarea individului, care scoate la lumină „viața veșnică în ciuda oricărei anihilări.“ Spus altfel, în haosul din care țâșnește viața nu vei mai fi tu, ci exaltarea vieții care s-a depășit reconfigurându-se. Supraomul, fiind o veșnică izbucnire a vieții, e mereu schimbător, mereu altul, mereu mort și înviat. De aceea Zarathustra stăruie asupra nevoii Supraomului de a ști să se lase nimicit de propriile virtuți (I,17). Diavolul spre care coboară drumul supraomului era de fapt un Zeu. Coborând spre haosul inconștient din care pornește viața, îl eliberezi pe Dyonisos. Pentru Supraomul prins în perpetuă metamorfoză, dictonul apollinic „cunoaște-te pe tine însuți“ n-are sens. Ca să fii supraom trebuie să nu știi cine ești. De aceea, un imn închinat supraomului trebuie să aibă un început heraclitean: Nu eu, ci haosul din mine vă spune ce e viața.
Partea a doua. Întors în munți unde rămâne ani de zile, Zarathustra decide să coboare din nou, după ce un vis i-a vestit că învățătura sa e în primejdie. Într-o primă fază, noul profet încearcă să-și delimiteze ideea de teoriile pe care discipolii săi le-au îmbrățișat în lipsa lui. Creștinismul, stoicismul, sau comunismul au toate două trăsături comune: izvorăsc dintr-un spirit al răzbunării și neagă viața. În a doua etapă, Zarathustra prezintă, pe sărite, o viziune privitoare la structura vieții și la căile prin care omul se poate întrepătrunde cu ea (II 3-12). Viața are nevoie de trepte prin care să urce mereu deasupra ei însăși, taina fiind că în miezul ei domnesc inegalitatea și lupta forțelor care se ciocnesc pentru a plăsmui frumusețe (II.7). Cruzimea vieții față de ea însăși, avântul cu care ea taie în sine fără milă e spiritul. (II.8). Ea e atât de schimbătoare, încât orice încercare de a o înțelege printr-o virtute umană e sortită eșecului (II.10). Elanul creator de perpetuă auto-depășire e „voința de putere inextingibil creatoare“ prin care viața sacrifică formele ei inferioare pentru a se reconfigura pe trepte mai înalte. Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că sferele superioare stau pe stepene inferioare. Zarathustra își dă seama că visul unei supraumanități viitoare a fost o iluzie: omul inferior e inclus în ordinea necesară a esenței vieții. Visul lui Zarathustra nu se referea la deformarea pe care alții au adus-o învățăturii sale, ci la deformația din interiorul ei. În a treia etapă, Zarathustra e doborât nu atât de imposibilitatea unei umanități superioare, cât de faptul că nu poate schimba trecutul. Într-un acces nihilist construit în două momente (II.11,19), Zarathustra descoperă cheia salvării: timpul. El își dă seama că depășirea omului e imposibilă dacă în spatele lui stă un timp mort asupra căruia voința nu are nici o putere. Voința de putere din afundișul vieții nu poate exista decât depășind orice fixitate și omorând orice pieire. Mormântul timpului trecut trebuie deschis.
Zarathustra găsește originea spiritului răzbunării, care a stat până acum la fundamentul religiei și al filosofiei, în faptul că voința nu are putere asupra trecutului, ceea ce conduce la năzuința ei de a se răzbuna împotriva timpului: „Și aceasta este răzbunarea ca atare: aversiune a voinței împotriva timpului și împotriva lui «a fost».“ (III.13) Toată năzuința spre eternitate din care a izvorât spiritul omului își are obârșia în această voință de răzbunare asupra timpului care, prin trecerea lui, rămâne în urma noastră ca o stâncă imutabilă. Lumea a stat mereu dincoace de bine și de rău pentru că la originea năzuinței umane spre eternitate stătea răzbunarea. Dar supraomul nu se poate răzbuna pe viață. Singura cale posibilă spre salvare rămâne mântuirea trecutului. În II.5 Zarathustra ne spune că omul care vrea să se depășească trebuie să aibă în el o „sete a inelului“. Acum vedem de ce: voința trebuie să vrea ce a fost, voința trebuie să vrea înapoi. Dar aceasta nu e posibil decât dacă ce a fost se va întoarce: supraomul trebuie să vrea eterna reîntoarcere a aceluiași. Lumea trebuie să fie o stihie inelară.