Anxietatea confluenței

Nu spun nici o noutate atunci când afirm că Titu Maiorescu a urmărit să impună un nou canon în cultură (în limbă, literatură, filosofie, istorie și drept), „critica generală” făcută de el fiind considerată prima bătălie canonică din literatura noastră, în urma căreia a triumfat spiritul critic și s-a deschis calea fermă spre autonomia esteticului. Și nici atunci când afirm că, teoretician al mutației valorilor estetice, E. Lovinescu a fundamentat modernismul, ca primă sincronizare europeană a literaturii noastre, sau că G. Călinescu a închegat canonul său într-un fel de simbioză a maiorescianismului cu lovinescianismul. După cele două mari momente în care bătălia canonică a despărțit epoci – momentul junimist (împotriva romantismului) și momentul sburătorist (cu revizuirile lovinesciene și cu despărțirea de tradiționalism) – a venit momentul optzecist, care a înlocuit paradigma modernă cu aceea postmodernă, fără a reuși însă o schimbare de canon.

Așa stând lucrurile, o primă întrebare pe care ne-o punem este dacă apariția unei noi generații înseamnă automat și atragerea după sine a unui canon restructurat. În această privință, dovezile nu sunt chiar așa de evidente, întrucât nu există o legătură necondiționată și clară între apariția unei noi generații pe scena literaturii și schimbarea de canon. Nu este mai puțin adevărat că, oricât de mare ar fi intervalul în care are loc succesiunea canoanelor, ele interferează în timp. Efectele mutațiilor produse, câte vor fi, se observă mai târziu, chiar și după stingerea acerbelor polemici și canonade, în urma cărora se ajunge la concluzia că respectivul concept este cât se poate de fluid. Aceasta o confirmă un făuritor de canon: „Tradițiile au renăscut de mai multe ori în plin proces de inovare canonică, așa încât temerile conservatorilor, care se vedeau înfrânți, n-au fost niciodată pe deplin confirmate, după cum speranțele moderniștilor de a lua repede și definitiv în stăpânire orizontul de așteptare al cititorilor au fost necontenit frustrate” (Nicolae Manolescu, Rolul literaturii, în România literară, nr. 27/2000). Așadar, ideea de rigiditate, de soliditate și de reprezentativitate pe care o impune specificitatea termenului „canon” este mult mai flexibilă decât s-ar părea.

O următoare, inevitabilă, întrebare este aceea de a ști cum va arăta viitoarea literatură și cum va fi evaluată de istoricii ei. Este greu de spus, iar Nicolae Manolescu dă un răspuns net: „[…] literatura anilor care vin va fi atât de deosebită de literatura (zisă modernă) în care ne-am scăldat de aproape un secol, încât vor fi obligați s-o reevalueze în întregime, ca și pe aceea din secolele anterioare. Istoriile lor literare vor fi mult mai diferite de Istoria critică decât este aceasta de Istoria lui G. Călinescu. Cele cinci secole de literatură română, plus nu prea mulți ani, vor arăta cu totul altfel în perspectiva noului canon. Sarcina criticii generației 2000 este atât de copleșitoare, dacă eu nu greșesc, încât, știind-o pe umerii lor, mă simt liniștit și (aproape!) deloc invidios” (Colocviul criticii literare, în rev. cit., nr. 18/2013). Partea proastă este că nu știm dacă ar mai fi cine să poarte astfel de sarcini copleșitoare, cine să conceapă istorii literare, din moment ce noile generații nu mai par interesate de întreprinderi de o asemenea anvergură individuală. Prin urmare, riscăm să nu ne putem închipui nici cum vor arăta viitoarele canoane, care sunt legate intrinsec de soarta istoriilor literare. Nicolae Manolescu nu a ascuns faptul că, în timpul lucrului la istoria sa critică, ambiția i-a fost ca, plecând de la un canon constituit, să-l modifice și, implicit, să impună un altul: „Nu scrii o istorie a literaturii române doar de dragul de a comenta literatura din cinci secole. O scrii ca să propui o imagine de ansamblu, dar și în detalii, care să înceteze la un moment dat să fie considerată una pur subiectivă și să devină una acceptată ca obiectivă” (Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, în rev. cit., nr. 48–49/2014).

O a treia întrebare se referă la felul cum va arăta canonul viitorului. Desigur că totul va depinde de criticii și istoricii literari de atunci, însă aș aminti distincția importantă pe care o face același Nicolae Manolescu în privința legăturii strânse existente între revizuiri și schimbări de canon: „Schimbarea canonului, din clipa în care începe să fie percepută, conduce direct la revizuirea critică. Nu invers, cum cred cei care văd în canon o sublimare a procesului de revizuire. Canonul literar românesc e în plină derută de ani buni. Acest fapt a exercitat o presiune constantă asupra criticii. Revizuirea nu e altceva decât încercarea de a controla evoluția canonică. Deruta criticii ar fi catastrofală: revizuindu-se (și revizuind), ea încearcă să oprească fuga pământului literar de sub picioare” (Revizuirile critice, în rev. cit., nr. 6/2003). Aș adăuga aici că, pentru a nu le fugi pământul literar de sub picioare, criticii și istoricii literari trebuie să ratifice mereu operele canonizate, care sunt supuse asalturilor venite dinspre prezent. Orice operă pasibilă să intre în canon presupune o recitire a operelor anterioare și o regândire a ierarhiilor constituite.

Mefiența noastră față de apariția unui nou canon într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat este legată de lipsa în prezent a unei conștiințe clare în privința constituirii acestuia. Deși făurirea unui canon nu înseamnă unul cu totul schimbat la față, convingerea multora dintre scriitorii tinerei generații că literatura începe odată cu anii de grație în care au debutat le refuză permisivitatea față de o întreagă literatură ce le stă în spate sau în ochi. Mai ușor este să te așezi la peluză și să chibițezi, crezând astfel că te vindeci de anxietățile canonice: „Pun pariu, fără a verifica faptul, că nici unul, dar absolut nici unul dintre recenzenții Istoriei n-a scăpat de plăcerea de a-și declara propriile aprecieri referitoare la operele analizate și, de ce nu, propriul canon. Nu sunt paranoic și nu mă cred infailibil. Țin însă să le spun tinerilor critici că păreri putem avea cu toții, ca și libertatea de a le opune părerilor altora. Esențialul este însă în altă parte: una e să-ți afirmi independența de spirit în stare, așa zicând, pură, și alta, s-o faci în contextul unei istorii, care e și o sinteză, bună sau rea, și în urma unei analize, bună sau rea. Nu din dispreț, dar ca o consecință a experienței, nu sunt câtuși de puțin interesat de aprecieri care se limitează orgolios la a fi opuse alor mele, fără context și fără argumente. Liber e oricine s-o facă, dar trebuie să ştie că o face pe barba lui” (Nicolae Manolescu, De ce nu citesc ce se scrie despre cărțile mele, în rev. cit., nr. 29/2011).

Harold Bloom spune, în Canonul occidental, că, de obicei, niciun mare scriitor nu se impune în timpul vieții, el devenind canonic abia după două generații. Prin urmare, canonizarea pre ­su pune o proiecție retroactivă, reflectând operele în oglinda retrovizoare purtată în manieră realistă de-a lungul unui drum. Or, în condițiile reflectării propriului chip în oglinda autocano nizatoare – din teama de a nu rămâne alături de drum sau pe drumuri – și neluându-se în seamă o întreagă istorie a literaturii, nu este posibilă o veritabilă schimbare de canon. Aranjarea unui canon nu se poate face exclusiv pe fundamentele actualității, cu oglinda-oglinjoară curtată de-a lungul unui drum (doar bine spunea Bloom că marea revoluție shakespeariană a constat în descoperirea interiorității!). Și aceasta deoarece literatura se naște din literatură, confundându-se cu trecutul ei – lucrul pe care optzeciștii l-au știut, chiar dacă ei nu au reușit să ducă până la capăt o corecție de traiectorie canonică.

Canonul, în opinia lui Harold Bloom, este alcătuit din singularități, nu se naște din energii sociale, dar există riscul, ce ține de practicile multiculturalismului, de a se amesteca criteriul estetic cu criteriile extraestetice (istorice, geografice, politice, ideologice, sociologice, filosofice, etnice, etice, religioase, sexuale, psihanalitice, generaționiste). Într-o lume care este mult mai sensibilă la context decât la text, canonul rămâne un barometru al presiunii vitale a literaturii, o matrice care încearcă să ordoneze incomensurabilul, inefabilul operelor. Or, dacă se decontextualizează totul pentru a se contextualiza partizanal, în funcție de o formulă literară ori de o școală (mai ales de „Școala resentimentului”), se șubrezește nu numai ierarhia valorică, ci însăși ideea de literatură. În literatura română actuală, încercarea de a răsturna fără minim efort (creator) canonul deja instituit nu este făcută de resentimentarii tinerei generații din rațiuni de neapărată mântuire socială sau politică – despre care vorbește Harold Bloom de pe alt continent –, ci din ambiții pur auctoriale manifestate de bărbați europeni vii și albi ce se simt marginalizați.

(Comunicare prezentată la
Colocviul romanului românesc contemporan (ediția a XII-a):
Lista canonică a romanului românesc din ultimul secol”. Alba-Iulia. 10.10.2019)