Un publicist ardelean cu idei pedagogice eminesciene
se împlinesc în acest sfârșit de toamnă o sută de ani de la trecerea în eternitate a unui vrednic gazetar, scriitor și pedagog ardelean: Septimiu Albini (9 iunie 1861- 7 noiembrie1919) despre care N. Iorga în Oameni cari au fost are aceste cuvinte de prețuire: „El a fost luptătorul tip. Acela care ori de câte ori e nevoie de dânsul dă tot ce poate și a doua zi, mulțumindu-se cu orice dărab de pită muncită se străduiește a nu se vorbi de sine. Aceasta nu înseamnă retragerea, ci așteptarea altui ceas, când iar nevoia s-ar simți de dânsul. Atunci el revine, am zice, sub steag“.
O scurtă înșirare a reperelor sale biografice confirmă caracterizarea lui Nicolae Iorga de luptător tip, care dă tot ce poate când e nevoie de dânsul, după care se așază cu modestie la slujba sa, așteptând un alt prilej ca să revină „sub steag“.
A fost profesor, și, legat de această profesiune, și publicist, folclorist, scriitor și om politic. S-a născut în 1861 la Șpring, județul Alba, unde urmează studiile primare și gimnaziale. Apoi – liceul la Sibiu și Blaj și Facultatea de Litere a Universității din Viena între 1869-1883, perioadă în care de bună seamă îl cunoaște pe Eminescu pentru că așa se explică activitatea în cadrul Societății „România Jună“ și participarea la serbarea aniversară a „Junimii“ din 1882 unde a conferențiat despre Titu Maiorescu și poezia românească, comentând judicios studiul acestuia O cercetare critică a poeziei române la 1867. Începutul activității sale didactice coincide cu debutul său entuziast în activitatea social-politică și culturală a Transilvaniei din ultimele decenii ale veacului al XIX-lea: în 1886 este numit profesor de limba română la Școala civilă de fete a Astrei din Sibiu; după un an este directorul acestei școli. Concomitent, între 1886-1894 este și redactor responsabil la una din cele mai importante publicații din Transilvania „Tribuna“ sibiană și secretar al Partidului Național Român. Ca „luptător“, cum spune Iorga, îl găsim printre inițiatorii Memorandului (1892-1894), cerând argumentat, în memorii colective sau în articole, drepturi naționale pentru românii ardeleni. Îl găsim implicat în „Procesul memorandiștilor“; pentru activitatea sa politică și gazetărească este condamnat în trei ani consecutiv, 1889, 1890-1891, pe anumite perioade la temniță. Ca să nu intre și a patra oară în temnițele ungurești, trece Carpații, stabilindu-se la București, în funcția de corector la publicațiile Academiei și, o adevărată, eroică aventură este aducerea de la Cernăuți a manuscriselor Dicționarului limbii române de Sextil Pușcariu (11 lăzi), în condițiile atât de nesigure, de riscante ale Primului Război Mondial.
De un sfert de secol nu mai văzuse Transilvania și locurile dragi ale începuturilor activității sale social-politice, gazetărești și didactice. Simțindu-și, probabil, apropiat sfârșitul se hotărăște să revadă Șpringul și Cutul – locurile natale și ale copilăriei, Sibiul și Blajul și, la numai 58 de ani, în noiembrie 1919 trece la cel veșnice acest cărturar ardelean „care a dat totul, într-o lume în care toți luau“.
Dintre scrierile sale, o netăgăduită actualitate au articolele cu caracter pedagogic. Septimiu Albini se înscrie într-o tradiție a presei ardelene, în care o componentă importantă o reprezintă presa pedagogică. Aproape toate ziarele și revistele, nu numai cele cu acest profil, publică asemenea articole, ceea ce-l face pe Ioan Alexandru să afirme într-un „jurnal de poet“ că Transilvania este o provincie pedagogică. De la Timotei Cipariu, George Bariț și Andrei Mureșanu până la Emil Giurgiuca și Ion Chinezu găsim în periodicele vremii studii și articole cu caracter pedagogic.
Septimiu Albini publică în paginile „Tribunei“ sibiene sau în extrase asemenea articole: În ce limbă facem instrucțiunea copiilor noștri?, Limba română în școlile de fete, Școala civilă de fete a „Asociațiunii“, Un cuvânt sincer, Dăscălimea română.
În primul articol constată că românii din Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt convinși că fiii lor trebuie să-și însușească una sau două din limbile patriei ( e vorba de Imperiul austro-ungar). Recunoaște necesitatea cunoașterii limbilor străine„pentru fiecare om cult din lume, dar mai ales pentru tinerii noștri români“. Dintre limbile europene, recomandă îndeosebi germana și franceza. Septimiu Albini are în vedere școlile primare și gimnaziale și se întreabă ca și Eminescu care este misiunea sau scopul învățământului în respectivele școli. Distingând cu justețe cele două laturi fundamentale ale învățământului – instrucție și educație, Septimiu Albini afirma că la mulți învățători și profesori, ba chiar și în programele școlare, ideea conducătoare este „să înzestrăm pe elevi și pe eleve cu o sumă oarecare de cunoștințe din diferitele științe“, dar „scopul instrucțiunii primare și secundare nu este câștigarea de cunoștințe, ci dezvoltarea calităților spirituale ale omului și nobilizarea sentimentelor lui“. Valoarea instrucțiunii – „trebuie să o judecăm după caracterul care s-a dezvoltat în copilul care a primit-o”. Și continuând argumentația, poate într-un stil cam prolix, ajunge să tranșeze în afirmații atât de apropiate ca sens, dar și ca expresie, de articolele eminesciene pe teme de învățământ. Căci spunea Septimiu Albini că „instrucțiunea nu este scop de sine, ci numai mijloc spre alt scop mai înalt. Scopul școlilor primare și secundare nu este numai instructiv. Nu înzestrarea cu cunoștințe, ci formarea caracterului, cu alte cuvinte, dezvoltarea și nobilitarea puterilor sufletești ale omului au să săvârșească la aceste școli“. Cu numai un lustru înainte în coloanele „Timpului“ (apr. 1881), Eminescu sublinia mai direct raportul dintre instrucție și educație în școală, vorbind de modelul pedagogic al Mântuitorului:„Dacă vorbim despre această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura excesivă a minții consistă misiunea școalelor – excepție făcând cele înalte – ci în creșterea caracterului“.
Septimiu Albini, ca un patriot ardelean, susține necesitatea școlilor naționale. Și în aceste școli se pot învăța limbile străine, dar „școlile noastre românești pentru noi sunt o necesitate națională“ și ele dau cele mai bune garanții pentru o creștere (cu sensul de educație) bună.
Ideile eminesciene în publicistica pedagogică a cărturarului ardelean n-ar trebui să ne surprindă, pentru că Septimiu Albini a conferențiat despre Titu Maiorescu și poezia românească și a fost un susținător al ideilor junimiste în presa transilvană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.