în care dintre lumi
(… Încă nu putem pleca în direcţii opuse, ai spus,
până ce cruzimea nespuselor
se va fi ofilit în alte cuvinte,
pe care-am mai fi vrut să le spunem, în timp util:
doar că străfundul lor cromatic va culisa
pe o singură linie dreaptă,
iar de la un capăt al acesteia
fiecare dintre noi va privi în urmă
cu înaintea celuilalt –
Pe scurt, vom face asta până ce linia
se va diminua atât de mult,
încât nu va mai exista o graniţă, o demarcaţie,
măcar infim întrezărită și când spun nu, e nu.
…Și totuşi, în direcţii opuse nu ne vom duce,
pentru că nu vom putea şti şi nici afla
în care dintre lumi vom mai fi …)
la o limită
(… Pentru fiecare cuvânt crud şi smintit
care ţi-a provocat suferinţă
ai ajuns la o limită compulsivă,
dincolo de care ori înnebuneşti
şi stai ghemuit în fereastră crezându-te muşcată,
ori scrii texte pe propria piele cu lama:
profiţi de ocazie
şi vezi roşu în faţa ochilor,
totul în jur e de-un roşu brutal
pe punctul de a ţâşni în alţi ochi
care văd totul în negru,
apoi, când bezna îţi fâlfâie în creier,
visezi că toate acele cuvinte
s-au înfipt unele-n altele
ca nişte pumnale
şi pe urmă nu mai poţi vorbi
decât prin semnele de pe trup:
oricum, nimeni nu mai ascultă pe nimeni,
fiecare-şi citeşte
propria operă …)
aciuiți prin extreme
(…Vorbiţi despre Poezie şi nu dânsa
ci eu mă acopăr de tot ridicolul
ce plânge şi se scârbeşte de mine, Poezia
e-atât de-nchisă-n dumneaei,
încât logica strictă a ieşirii din sine
nu mai pricepe de ce
mai vorbim despre cei care, asemeni nouă
nici fripți nu putem fi poeți buni,
începem să întrebăm
de ce trăsnet mai existăm aciuiți prin extremele astea,
de ce ne mai tot apăsăm călcâiele
pe urmele celor ce ne-au premers
şi-acum s-au dumirit mai bine despre ce şi cum,
mai bine vorbiţi despre
cea cu căutătura neagră, inflexibilă
şi lipsită de frica noastră …)
ceva, se pare
(… În prelungirea tremurândă – a mâinii
atârnă o creangă de măr
ce-i grea de rod şi pace,
când uite ce ingenuu adevăr
se pare chiar că spun acum:
se poate-atât de clar distinge
cum dinspre ea pâlpâie ultimul abur
de la jar şi scrum,
încât aievea parcă-i totul, deîndată:
cu praf de stele şi cu rouă,
dar şi cu resturi de eşarfă,
peste mere şi intuiţii roşii, ninge …)
echivalentul
(… Un căpeţel de smotocită sfoară
– acum chiar urăsc această rimă –
este echivalentul situării tale în lumea literară.
Cu sfoara asta nu poţi lega ceva, vreun mănunchi,
mai degrabă cu tije de păpădie
sau nervuri albe de minciunele;
o poţi colora cu groaza de-a accepta
detestarea şi-aversiunea
ca pe nişte monede de schimb, cu care să-ţi răscumperi
pofta de-a împietri de viu:
în timp ce carnea de pe tine se smulge
şi întruchipează un lup hămesit,
care abia mai schiţează un urlet –
nu-şi poate-astâmpăra foamea cu tine,
nu te poţi căţăra pe urletul lui firav
până-n munţii din lună,
unde te-ai putea schimonosi în fel şi chip
aceea ar putea fi chemarea ta de a te împotrivi
mârşăviilor şi nedreptăţii –
vasăzică, în petele de pe lună
ai putea experimenta insuportabilitatea,
care în acelaşi timp
se confundă cu strălucirea, ai tot cutreiera cerul
şi-ai tot apune, lipsit de echivalentul
oricărei situări. Şi punct…)
haiku
Îmi e dor de noi
când nu ştiam că suntem
dincoace de vis
o bucurie simplă
(…„Să ascultăm în surdină Mozart, Ravel, Debussy,
şi-apoi, extaziaţi, în pădurea Felix să fugim” –
zice A., şi-un alt surâs îi puteam desluşi
„fie-ne milă de vorbe, să nu le tot lungim” –
Astfel că-n arşiţă, de umbră-mpovărată,
pădurea ne-mbia cu-n eclatant amănunt:
acela de-a simţi cât e de adevărată
îngrijorarea-i, unica, la care eu mă-ncrunt –
„Nu vreau sub trupuri strivit vreun fir de iarbă,
ci doar o bucurie simplă să radieze-n minţi,
ţie frunzişul des să ţi se-ncurce-n barbă,
iar mie rochia şi bluza în spinii necuminţi“ –
Sub un copac trăsnit să invocăm stele verzi
în timp ce servim telemea cu roşii & castraveţi muraţi,
vom tăcea despre cumpătul pe care ţi-l pierzi,
când de-animalul din om, doar alţii sunt muşcaţi –
Dinspre păsări, triluri bruiate de-un auster lătrat,
apoi, din revistă, un poem despre cum pot să vadă
oamenii istoviţi doar bucurii în viitorul apropiat:
Eu nu prea cred- zice, dar e bine că alţii pot să creadă …)
aripi de duminică
(… Dacă această duminică ar avea aripi
poate că şi le-ar strânge pe lângă trup,
nu ar zbura spre luni
şi nici spre sâmbătă nu ar zbura:
imediat ce roua şi-ar deschide sufletul şi s-ar usca,
şi-ar netezi pliurile rochiei –
unde strivise un zâmbet nu se ştie al cui –
apoi ar pune la grea încercare iarba
care abia aştepta să se întindă în ea,
totuşi ar fâlfâi din aripi
când tocmai i-ar arde buza
după rostirea unui discurs –
„Am timpanele fisurate
de la auzul ştirilor TV
şi ritmul inimii mele oricât de în exces,
nu poate acoperi răpăitul gloanţelor asasinilor
exasperarea şi jalea, cutremurarea şi inepuizabila revoltă
aş vrea să le pot frământa în palme
să prindă rotunjimi contondente,
apoi să izbesc cu ele ţeasta globului
să crape precum coaja oului din care iese puiul“.
Dar această duminică nu are aripi,
iar discursul ei smucit şi stâlcit izbeşte marginile
unei guri de canal, de unde se aud veşti
despre ce se mai întâmplă
în paradis şi infern.
New allert: „Ca să nu urmeze după duminică, ziua de luni
s-a ascuns în locul gol lăsat de ziua de sâmbătă,
ca o gaură neagră în plămâni“, oricum,
oricâte aripi ar avea această duminică,
pe toate şi le-ar strânge
pe lângă trup. lăsând cerul înfometat şi ursuz
iar dincolo de el, o altă lume,
poate că mai săracă fiind, cu un înger.
Având cicatrici la umeri…)
Duminică, 23 iulie 2017