Cifre, comentarii, mulțumiri
În receptarea autorilor canonici nu există ediții definitive. Cea mai recentă ediție Oxford Shakespeare, în care figurează și subsemnatul cu o minusculă citare, a apărut în decembrie 2016. A treia serie a celei mai vechi ediții critice dedicate lui Shakespeare, The Arden Shakespeare, va fi finalizată în ianuarie 2020, odată cu lansarea volumului cu Măsură pentru măsură. Recentele traduceri românești urmăresc sincronizarea cu studiile de paternitate și cu cele filologice, de (re)interpretare textuală a operei Bardului de la Avon. Printr-o fericită coincidență, „echipa Shakespeare“ pe care am coordonat-o timp de aproape zece ani a dus și ea la bun sfârșit a treia ediție a unei integrale a Marelui Will în limba română: pe data de 24 noiembrie 2019, la Târgul de carte Gaudeamus, la standul Editurii Tracus Arte, a fost lansat ultimul volum. S-a scris destul de mult în periodice despre ediția „îngrijită de G. Volceanov“ sau despre „Volceanov și echipa lui de traducători“. Acum, la căderea cortinei, s-ar cuveni să fie chemat la rampă și să primească aplauze meritate întregul colectiv care a contribuit la un proiect de echipă. Traducerile editate prin grija lui Ioan Cristescu au fost semnate de nouă traducători: subsemnatului i s-au alăturat (în ordinea descrescătoare a contribuției cantitative) Horia Gârbea și Lucia Verona, Violeta Popa și Alexandru M. Călin, Ioana Diaconescu și Anca Ignat. Apariții cameo au avut Adriana Volceanov și Șerban Foarță – acesta din urmă cu o inedită versiune a poeziei Pasărea Phoenix și Turturelul, reintitulată Turturul și finicsa.
O parte însemnată a paratextului a fost realizată de către nu mai puțin de cincisprezece angliști specializați în studii shakespeariene (plus subsemnatul și Horia Gârbea). Înainte de a-i menționa și de a le mulțumi pe această cale tuturor pentru activitatea voluntară la care s-au angajat, aș dori să se rețină faptul că această aventură intelectuală nu este rezultatul unei singure școli sau generații, ci este un produs cultural trans-generaționist, între decanul de vârstă al universitarilor angajați în proiect (regretata Eugenia Gavriliu, 1936-2016) și cei mai tineri exegeți (Andreea Șerban și Dana Monah, n. 1981) fiind o diferență de vârstă de 45 de ani. De asemenea, proiectul s-a bucurat de susținerea logistică și morală a unor colegi proveniți din nu mai puțin de unsprezece centre universitare: Pia Brînzeu, Dana Percec, Andreea Șerban (Timișoara), Odette Blumenfeld, Codrin Liviu Cuțitaru, Veronica Popescu, Iulia Milică și Dana Monah (Iași), Eugenia Gavriliu, Gabriela Colipcă (Galați), Emil Sîrbulescu (Craiova), Monica Matei-Chesnoiu (Constanța), Mădălina Nicolescu (București), plus doi străluciți reprezentanți ai diasporei, Nicoleta Cinpoeș (Universitatea din Worcester, Marea Britanie) și Lucian Ghita (sic, Universitatea Clemson, Carolina de Sud). Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu este reprezentată, în proiect, de traducătoarea Anca Ignat. Lipsește, surprinzător, la prima vedere, Clujul, dar semnatarul acestor rânduri a obținut doctoratul în studii shakespeariene tocmai la Universitatea Babeș-Bolyai…
Dincolo de cifrele ce denotă, pe axa temporală și cea spațială, ștergerea granițelor dintre generații și școli, aș remarca faptul că această ediție complet eliberată de constrângeri ideologice și comandă politică este – iată o noutate! – una feministă: femeile domină net structura de gen a echipei de traducători (6:3) și de exegeți (12:5). În anii comunismului, încap pe degetele de la o mână femeile care au tradus teatru shakespearian: Vera Călin, Lucia Demetrius, Nina Cassian… Iar traducerile lor n-au văzut nici până astăzi lumina tiparului. Lor li s-a adăugat după 1990 Ioana Ieronim, semnatara a trei traduceri.
În epoca elisabetană, 60% dintre piese erau rodul muncii în echipă între doi sau mai mulți dramaturgi. Și canonul shakespearian include mai multe colaborări cu Christopher Marlowe (3), John Fletcher (3), Thomas Middleton (2), George Peele, Thomas Kyd și George Wilkins (1). Iar la piesa Sir Thomas More Marele Will a făcut parte dintr-o echipă de cinci coautori. Perpetuând această tradiție elisabetană, traducătorii au lucrat de multe ori în echipă: subsemnatul cu Violeta Popa la două piese; Horia Gârbea cu Ioana Diaconescu (1), subsemnatul (1) și Lucia Verona (3); Anca Ignat cu Alexandru M. Căin (2); Lucia Verona cu subsemnatul (1); subsemnatul, Verona, Călin și Ignat la Sir Thomas More etc. Chiar dacă n-am avut parte de ședințele de lucru găzduite de Academia Română, atât de emoționant evocate de Leon Levițchi în autobiografia sa publicată on-line de către Lidia Vianu, au existat și în cazul nostru numeroase discuții din care cu toții am avut de învățat câte ceva. Iar în timp s-a închegat un spirit de echipă cum nu cred că a existat la generațiile anterioare.
Pro și contra
Lumea literară a privit cu ochi buni și a promovat inițiativa privată numită „Un Shakespeare pentru mileniul trei“ sau (la export) „The New Romanian Shakespeare“. Au curs premiile literare acordate de mai multe jurii ale Uniunii Scriitorilor, nominalizările la Premiul Cartea Anului (cu cinci volume în trei ani diferiți!) acordat de juriul României literare, ne-am aflat ani în șir în lumina reflectoarelor, membrii echipei au apărut la TVR, TV Trinitas, Radio România Cultural (mulțumiri tuturor realizatorilor), au dat interviuri în presă; cronici și semnale editoriale au apărut în România literară, Luceafărul de dimineață, Observator cultural, Dilema veche, Lettre internationale, Vatra. British Council și Institutul Cultural Român au contribuit și ele la promovarea ediției.
Au existat și rezerve, formulate când mai fin, când mai apăsat, ca în obsesiva respingere formulată de Gelu Ionescu, care ne înfierează cu îndreptățită mânie proletară reclamându-ne la cel dintâi for științific al țării pentru erezia noastră. La fel și Florica Ichim, cea care a afirmat la o ediție a Cafenelei critice prezidate de Ion Bogdan Lefter că Shakespeare nu mai trebuie tradus păstrând forma originală, pentametrul iambic, pentru că tinerii actori români sunt incapabili să rostească replici în versuri. O grea palmă dată generațiilor noi, de al căror talent nu mă îndoiesc o clipă. Și uite așa se face că revista Teatrul azi, poate publicația cea mai în măsură să promoveze acest proiect editorial, a trecut sub tăcere apariția tuturor celor șaisprezece volume… Din fericire, critici de teatru competenți, precum Mircea Morariu, Adrian Mihalache, Cristina Modreanu și mulți alții au înțeles importanța modernizării canonului shakespearian și chiar au criticat unele montări care nu au avut ca punct de pornire noile traduceri.
De pe pagină pe scenă
Măsura valorii unor traduceri de teatru este dată, dincolo de premiile acordate de literați, și de acceptarea lor de către oamenii de teatru. Primul fan declarat al noii ediții a fost inimosul Emil Boroghină, părintele Festivalului internațional Shakespeare de la Craiova. Din 2010 încoace, de la apariția primelor două volume, toate spectacolele trupelor străine au folosit pentru supra-titrare traducerile acestei ediții.
Regretații Alexandru Tocilescu și Alexandru Darie au pariat pe traducerile noi, la fel ca și Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Andrei Șerban, Alexander Hausvater, Szabó K. István, Matei Varodi etc.; le-au folosit și regizori străini cu o bună cotă, precum Peter Schneider, Mihal Docekal și Charles Chemin. Douăzeci și două de montări (câte patru în anii 2018 și 2019) au mers pe mâna noilor versiuni românești. În topul teatrelor care le-au promovat, pe primele locuri se situează Teatrul „Tony Bulandra“ din Târgoviște, cu patru montări, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ și Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova (3). Teatrul Maghiar de Stat din Cluj a supra-titrat două montări cu traduceri din seria de la Tracus Arte. Alte gazde primitoare ne-au fost teatrele din Târgu Jiu, Arad, Piatra Neamț, Pitești, ca și Teatrul de Comedie, Teatrul MIC și UNATC. Iar în acest timp, pe prima scenă a țării, la Teatrul Național din București, Regele Lear este jucat pe o versiune însăilată după traducerea rusească a lui Boris Pasternak, Romeo și Julieta pe o traducere iarăși însăilată, la comandă, de Violeta Popa (gravă încălcare a deontologiei de grup) în locul elegantei versiuni semnate de Anca Ignat și Alexandru M. Călin, iar, mai nou, Negustorul din Veneția în traducerea lui Dragoș Protopopescu, un text foarte bun… acum optzeci de ani.
Ce va urma?
Iată întrebarea pusă de mai mulți colegi – traducători și exegeți, ba chiar și de editorul nostru – care s-au prins ani în șir în acest frumos joc al colaborării dezinteresate. Va urma, cu începere din anul 2021, o lungă serie de autori renascentiști englezi – cu o integrală Marlowe, o selecție din comediile lui Ben Jonson, marile tragedii ale lui John Webster, Thomas Kyd, Thomas Heywood etc. Deocamdată Lucia Verona pregătește revizia traducerii cu care a debutat (Troilus și Cresida), Horia Gârbea lucrează în tihnă la Diavolul alb al lui John Webster, iar eu mi-am propus ca în anul 2020 să-mi traduc în limba română monografia The Shakespeare Canon Revisited. Va urma, așadar, o pauză binemeritată, de odihnă… activă, iar apoi vom reface echipa.