Nu știu cât are Marcel Vișa din generația lui 1980, așa cum îl încadrează Călin Vlasie pe coperta 4 a volumului său de debut, dumnelike, dar mai degrabă susțin cealaltă spusă a editorului său, cum că „se înscrie perfect în ceea ce am numit noua generație literară virtuală“, deși termenul generație nu se aplică poeților post 2010 (s-a mai discutat de ce). Navigând în valul internaut, se face remarcat și înainte pe anumite site-uri literare, dar și în grupul qpoem și mai apoi a fost încadrat în trio-ul unora dintre cele mai importante debuturi ale anului 2017 de la Cartea Românească, alături de Savu Popa și Eugen C. Andrei. Nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“ Opus Primum la secțiunea debut în anul 2017, volumul de poeme dumnelike a fost bine primit în rândul celor mai tineri. Lansarea sa a avut loc la Târgul de carte Gaudeamus de la București în anul publicării, așa încât a fost un adevărat eveniment.
Dumnelike vizează o categorie de oameni, pe aceia foarte bine ancorați în realitatea cotidiană cea virtuală și nu numai. Conceptul în sine este unul inovator, cu un titlu hibrid înglobând în sine posibila traiectorie a omenirii. În prima parte a volumului, atmosfera e una de nostalgie invernală și îngheț al timpului, chiar dacă Marcel Vișa face trecerea prin sezoane târând cu demnitate prin poeme trauma dată de plecarea iubitei. Volumul de poeme se deschide cu o confesiune de uitare: „am ucis-o în iarnă/ printre coastele ei cresc urzici și navete de plastic (…)/ iar vânzătorii ambulanți de ghiocei o agasează culegându-i de printre buze șoaptele/ e primăvară (…)/ sufletul ei cațără liane pe ziduri de piatră (…)/ e primăvară sub talpa bocancului meu/ vechiul eu se zbate ca să iasă la lumină prin bulbii florilor de plastic din coroanele tale veștejite/ vechiul eu bântuie prin mlaștini“ (autodenunț, p.5), așadar o crimă pasională, o ucidere a gândurilor transpusă sistematic într-un tempo macabru.
Marcel Vișa schimbă direcția poeziei sofisticate, inventând cuvinte, dopând limbajul lax, coboară în mediile reale, rurale și de la mediile reale-rurale urcă în online, dar per ansamblu poemele sale sunt menite să caracterizeze societatea fake, manelismul, ipocrizia, deghizările, VIP-s. Cu toate că își inventează limbajul sau preia limbajul de online îl folosește în construcții lirice în care transpare dorința de materializare a iluziilor digitale:„am dat cerere de prietenie zâmbetului tău/ iar el m-a banat“ (like, p.36); „te-am downloadat în brațele mele“ (uTorrent, p.37), se simte, în densitatea volumului o influență deosebită pe care Esenin a avut-o asupra sa, în poemele moartea Natashei, doamna Anielka și Aleksy, atmosfera invernală de o beatitudine nemărginită din poemele lui Esenin și iarna infinită s-au mutat în poezia lui Marcel Vișa.
arta poetică se reflectă în poemele care vizează stilul de viață al poeților: (…) poeții iubesc doar băncile din parcurile unde hrănesc porumbeii cu litere (…)/ doar un poet și o poetă/ (…) un poet și o poezie/ o poetă și un poem/ (…)/ doar ei/ doar așa“ (tu nu știi ce să faci cu un poet, p. 6); „poetul iese în societate/ se încarcă de poezie/ apoi se întoarce în lumea lui izolată între patru pereți (…) sapă trecutul precum căutătorii de metale prețioase (…) poeții nu poartă verighetă/ cei care o au o țin veșnic la amanet/ (…) în sufletul lor e o stare de neliniște permanentă (…)“ (poeții nu poartă verighetă, p. 32). Regina e poezia, aici tratată ca atare: „ți-am dat «seen»/ nu ai coborât de pe piedestalul virtual în realitate/ e periculos/ (…) dă-mi like la cererea în căsătorie te rog“ (oh tu regină facebook, p. 34). Inflexiuni care țin de credința monoteistă se regăsesc în mai multe poeme: soția lui Lot; Budda zewa; mascote sfinte și în chiar titlul volumului (chiar dacă cinic). Erotismul în dumnelike e radioactiv „iubeam o femeie de uraniu/ care mă radia blând/ cu privirea“ (la cafea, p.16).
Marcel Vișa își populează universul liric cu diverse personaje când rurale când desprinse din palate de cleștar, dar în fond e vorba despre oameni imaginați, femei bolnave, orașe bolnave, iubiri bolnave, aer toxic: „o echimoză a singurătății/ această ninsoare măruntă căzând între blocuri“(zile de iarnă, p. 13); „iar lumea se degrada în urma noastră/ clădirile se acopereau cu vinișoare negre/ ploua cu cenușă/ străzile se albeau subit iar noi ne iubeam ca-n prima iarnă nucleară/ radiațiile gama ne penetrau pielea care se desprindea de pe glezne în fâșii largi“ (la cafea, p. 16).
Un Bacovia upgradat și un imaginar de milioane de secvențe pe secundă, ritm redând libertatea, viața, moartea, iubirea într-o stare de așteptare, într-o moarte ca într-o desprindere de propriul corp, depresie și anxietate, viața pe care și-o scrie, biografism înconjurat de tablouri metaforice, dumnelike. Trecutul – timpul în care se regăsește autorul și în care evadează, acolo unde se află amintirile despre care scrie, adună flashbak-uri pornind de la detalii: „câinele alb ciobănesc ne așteaptă zadarnic în pragul colibei de piatră/ nimeni n-o să facă vreun film despre devotamentul lui/ stăpânul beat îl va mângâia pentru tot restul vieții cu toiagul/ iubito/ până și șoarecii ne vor duce lipsa/ ronțăind amintirile (noastre) frumos împachetate pe rafturi“ (câinele alb, p. 26) și cum Marcel Vișa se definește pe sine în titlul poemului care închide cartea „sunt un erou“, e.
