O personalitate creatoare explozivă: Andreea Gavriliu

Am văzut-o pentru prima oară pe Andreea Gavriliu dansând într-o piesă de o stranie și subtilă configuraţie scenică, a lui Mihai Măniuţiu, Vertij, de un dramatism concentrat, în care alături de Vava Ştefănescu a reuşit să dea formă plastică, corporală, unor fantasme din mintea unei persoane bolnave, care nu mai era ea însăşi. Peste doi ani, în 2017, m-am convins că este un coregraf de o deosebită valoare, după ce am văzut cum a reuşit să îi modeleze pe actorii Teatrului „Regina Maria“ din Oradea, într-o piesă montată tot de Mihai Măniuţiu, Cafeneaua Pirandello, în care rolul coregrafiei a fost esenţial. Deci, învitată să-i văd un solo, Cataclisma, montat la Unteatru, mă aşteptam să văd o lucrare de calitate. Dar ceea ce ni s-a oferit în spectacol a fost cu mult peste aşteptări: un one woman show de o densitate ideatică şi de o valoare plastică corporală ieşite din comun. Am dorit îndată să aflu mai multe despre această artistă, despre formarea ei şi tot ce făcuse până atunci. Posedând o dublă pregătire, mai întâi în teatru, absolvind actoria la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj Napoca în 2008 şi fiind apoi actriţă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, a pornit ulterior spre lumea dansului, absolvind în 2013 masteratul în Artă Coregrafică la UNATC, cu profesorul universitar Raluca Ianegic. Şi, din acel moment, creaţia sa în acest domeniu a fost de o densitate remarcabilă. Eu am văzut-o în Vertij, dar ea a coregrafiat şi dansat în patru dintre piesele lui Mihai Măniuţiu, în alte opt piese ale aceluiaşi regizor făcând doar coregrafia. Şi în aceeaşi calitate de coregraf a mai lucrat şi cu alţi regizori, între care Radu Afrim şi Andrei Şerban. Şi creaţiile ei au împânzit pur şi simplu ţara, de la Teatrul German de Stat din Timişoara (2015) şi Teatrul Naţional Timişoara (2018) până la M Studio din Sfântu Gheorghe (2016) şi de la Teatrul de Nord din Satu Mare (2018) la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiul Secuiesc. Şi Bucureştiul s-a umplut de piese la care a conceput partea coregrafică: La ordin, Führer! (regia Mihai Măniuţiu) la Teatrul Evreiesc de Stat, Iarna la Teatrul Nottara (regia Mihai Măniuţiu), Pădurea spânzuraţilor la Teatrul Naţional Bucureşti (regia Radu Afrim – nominalizare UNITER 2019). În prezent este profesor asociat la Facultatea de Teatru şi Film din Cluj-Napoca şi coregraf la Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ din acest oraş. Nici cu premiile nu stă deloc rău, dintre acestea amintim doar premiul special al senatului UNITER din 2019, pentru mişcare scenică şi marele premiu la Festivalul de Teatru Independent de Orice, Undercloud 2019, pentru piesa Cataclisma de care vorbim în aceste rânduri.

Revenind la acest spectacol prezentat în această toamnă la Bucureşti, la Unteatru, el se încadrează în aşa numitul teatru fizic, sau cum îl mai numeşte Jacques Lecoq, teatru de mişcare şi gest, în care supremaţia nu mai aparţine cuvântului, ci prezenţei fizice active a actorului în spaţiul scenic. În spectacolul Andreei Gavriliu, textele sunt doar ascultate de pe înregistrări, iar interpreta nu se mişcă pe ele, ci ulterior lor, ca o răzvrătire la cuvintele care i-au bombardat întreaga fiinţă cu toate aberaţiile susţinute de un cleric musulman susţinător al Legii Sharia, de conducătorul bisericii scientologice, de cei care construiesc zidul de la graniţa Texasului cu Mexicul, de preşedintele Filipinelor, care, comparându-se cu Hitler, vrea să ucidă trei milioane de dependenţi de droguri, de Donald Trump în ceartă cu ziariştii, de susţinătorii ideii că pământul e plat şi de perlele emise de Viorica Dăncilă, încă prim-ministru al României la momentul desfăşurării spectacolului. Spectacolul îi aparţine în totalitate Andreei Gavriliu, căci ea l-a conceput, a selectat textele, a ales muzica din compoziţiile lui Matthew Herbert (numit şi Doctor Rockit), a gândit scenografia colaborând cu Alexandru Petre, şi, nu mai puţin, sunetul şi luminile sunt concepute de ea şi operate de Paul Drăguş. Mişcările interpretei în propria sa coregrafie sunt de un dinamism marcant, corpul ei poziţionându-se în posturi dificile, care uneori se apropie de acrobatic, fără a se îndepărta de o formă plastică expresivă şi generatoare de sens. La începutul spectacolului, artista se antrenează de altfel îndelung, prin numeroase sărituri pe o suprafaţă elastică care o aruncă mereu în aer, pregătindu-şi astfel bine întregul corp pentru spectacolul care o va solicita intens, pe podeaua scenei şi chiar şi pe pereţii ei, aşa cum şi bietul corp şi mintea şi sufletul pe care el le poartă vor fi solicitate de toate aberaţiile auzite. Când în scenă a adus şi un vas de toaletă, gândul mi s-a dus automat la Marcel Duchamp şi la gestul lui similar. Dar să expui un obiect cu pretenţia că el poate fi privit şi ca o operă de artă şi să te foloseşti de el integrându-l dansului era mult mai dificil. Provocarea era mare, dar şi reuşita respectivului moment a fost la fel de mare. Tot spectacolul Cataclisma este o provocare, începând cu titlul şi continuînd cu toate propunerile lui. Căderea în derizoriu sau în pornografie se putea petrece oricând, dar spectacolul s-a menţinut până la sfârşit la o ţinută înaltă, îndrăzneala fiind întru totul susţinută de originalitatea soluţiilor plastice şi de profesionalismul dans-actorului Andreea Gavriliu, cum ar putea să o numească pe această artistă Gigi Căciuleanu

Cataclisma este un spectacol original, din cale afară de îndrăzneţ şi, în egală măsură, o împlinire artistică, iar Andreea Gavriliu o adevărată personalitate creatoare, explozivă, ivită în mediul nostru artistic actual. În acelaşi timp, mai trebuie remarcat că stilul ei este un unicat, care nu poate fi asociat nici uneia dintre direcţiile existente astăzi în peisajul nostru coregrafic.