Atunci cînd te interesează un creator, cînd îi urmărești aplicat creația, diversitatea ei sau direcția dominantă, afinitățile, la un moment dat apare și întrebarea justificată: ce este și dincolo? Dincolo de ce văd sau intuiesc. Ce mi se pare și ce ar fi adevărat din tatonările mele. Ce materie dă carne și esență unui univers scenic, unui spațiu. Cînd arhitecta Irina Moscu a intrat și în zona scenografiei, după primele două spectacole, am mirosit aerul ei proaspăt. Dar și faptul că vine dintr-o școală serioasă, o provocare continuă a științei și exactității, dar și a creativității care te poate face identificabil în peisaj. Dinspre arhitectură au intrat în teatru poate cele mai mari nume, Liviu Ciulei, Paul Bortovski, Dan Jitianu, Doina Levința. Avangarda, explozia redefinirii spațiului, reteatralizarea teatrului, introducerea unui concept nou de sală – și mă gîndesc la sala Grădina Icoanei, azi „Toma Caragiu“, a Teatrului Bulandra – au condus felul de a structura teatrul spre dimensiuni vizuale de o puternică autenticitate și modernitate. Dintr-o sală de festivități, cum se numeau odată, a Școlii centrale de fete, Ciulei și Bortnovki au introdus în circuitul teatral nu doar un loc, complet altfel, ci un nou stil de abordare regizorală, arhitecturală, scenografică, un nou stil de a juca, de a comunica cu publicul. Mințile lor strălucite, avangardiste au produs o redefinire fabuloasă a conceptului de teatru, sală, spațiu, interpretare, spectator. Artă și știință. Cultură. Geniu. Universuri. Acest moment nu s-a repetat în fenomenul nostru teatral. Au existat tentative punctuale sau, mai degrabă, contextuale. Dar o mișcare ca aceea generată de Liviu Ciulei și Paul Bortnovski, și susținută constant prin proiecte fabuloase, nu s-a mai născut la noi.
Un profil ca al arhitectei-scenograf Irina Moscu este unul viu, dinamic, într-o rapidă alcătuire și re-alcătuire. Am remarcat-o ușor, treptat, cred că la Godot, mai întîi, la Teatrul Maghiar din Timișoara cînd a lucrat cu regizorul Radu Nica Incendii, ca să mă opresc definitiv la ea odată cu punerile în scenă ale regizorului Radu Afrim, complet diferite, din toate punctele de vedere. Rabenthal de Jorg Graser la Teatrul Maghiar din Timișoara, Între noi e totul bine de Dorota Maslowska la Teatrul Național din București, Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte de Radu Afrim la Teatrul Național din Tîrgu-Mureș, secția maghiară, Măcelăria lui Iov de Fausto Paravidino la Teatrul Național din Iași. De la construcția meticuloasă, la scară, a unui bloc comunist pe scenă, la calcul, proporții, volume gîndite pe verticală, „colorări“ de griuri în Pasărea retro, în Măcelăria lui Iov, spațiul este esențializat, este construit pe verticală, pe lung, este suport pentru video-proiecție, video-mapping, trăiește, adăpostește mistere, drame. Cred că întîlnirea cu Radu Afrim a fost exact ce avea nevoie și aș îndrăzni să spun cînd avea nevoie. Mi s-a părut că atunci a ieșit din cocon și a zburat prin fața ochilor mei. Atunci am văzut un fluture!… I-am urmărit prezența la colocvii de arhitectură, lucrările ei au fost premiate sau nominalizate, are condei, structurează o teză. M-a interesat cum a analizat jocul volumetriilor în Camera mea frigorifică de Joel Pommerat, în regia lui Theodor Cristian Popescu la Teatrul „Szigligeti“ din Oradea, și, în ultima stagiune, cum a construit, practic, un nou spațiu de joc, nu doar un spațiu vizual-scenografic pentru spectacolul In a Forest Deep and Dark de Neil LaBute, remarcabil citit regizoral de Iarina Demian.
N-am stat de vorbă serios și adînc cam niciodată cu Irina Moscu. De curînd, însă, i-am găzduit în Festivalul Național de Teatru un performance, Visible/Invisible, într-o sală din HUB-ul ARCUB Gabroveni.
A fost momentul să pășesc în lumea Irinei Moscu. În mintea ei ascuțită, plină de idei, de spaime și contradicții, de linii clare, drepte, viguroase, de reguli, de încălcare a lor, de neliniști. Acest performance este un Manifest. Al artistului de azi, de acum. Al artistului. De oriunde și de oricînd. Scufundat în note și contranote, în muncă, risipire, prins în ispite și în nadele altora, prelungindu-și șederea în norme și conformism, în cenzurări de sine, în prejudecăți, în tot felul de obstacole numite sau nu care fac greu sau chiar imposibil zborul. Într-o cameră ca un cub negru, artista este călăuză către vocile ei interioare. Îi auzim vocea spunînd un text puternic. Sufocant de puternic și de adevărat. Ca un decalog. Fiecare cuvînt, fiecare idee îmi explodează în minte. În suflet. Negrul pare că ne uniformizează pe toți cei prezenți. Nu. Ne eliberează. Nu putem fi observați, „citiți“. Ca în abis, ca într-un început de lume plec pe cont propriu în aventura existențială, conceptuală, în visul și coșmarul unei artiste tulburătoare: Irina Moscu. Fiecare capitol din această confesiune-manifest poartă un nume. Este un pas către sine. Al ei. Al meu. Înaintarea este lucidă, ghidajul sigur, emoția, la discreția fiecărui călător.
„Creativitatea începe în întuneric, trebuie să fim conștienți de asta. Trebuie să avem răbdare ca o idee să se nască la fel cum un embrion crește în pîntecul unei mame. Cele mai bune idei cresc din întuneric și mister. Misterul este inima creativității și surpriza. Prima regulă a magiei este auto-izolarea. Trebuie să menții intenția pentru tine, alimentînd-o cu putere. Procesul creativ este un proces de predare, de renunțare, nu de control. Trebuie să învățăm să avem încredere în întuneric.“
îi aud vocea la microfon și cuvintele se mișcă. Îi intuiesc silueta frumoasă. O lume sonoră coordonată de Călin Țopa amplifică abisalul. Nu o văd pe protagonistă, dar mă simt pe mine. Fiecare stare, senzație, mirare, surpriză, năuceală, aprobare, căutare. Vorbește despre frică, despre amînare, despre negare, despre rușine, despre competiție, despre perfecționism, invidie, despre adevărul nostru, despre sinele nostru adevărat… Mă reconstitui în acest întuneric. Cuvîntul are o purere amețitoare. Ca și această artistă pe care nu cred că am descifrat-o pînă acum în complexitatea rară a universului ființei ei. Curaj și asumare. Ea verbalizează ce zace prin creierul meu. Manifestul ei mi se pare vital. Pentru oricine s-a încîlcit în fire de păianjen, în prejudecăți, s-a închis și a devenit prizonier al șabloanelor mentale și, deci, lingvistice, existențiale, prin prelungire. Textul Irinei Moscu te adună în jurul propriei axe. Te ridică din abandon, te scutură de „vorbe“ și de terapii ieftine, de spaime adînci, de propriul prizonierat. Și am răbdare, în intimitatea-mi protejată, cu fiecare idee care pune jos un obstacol sau altul. Întunericul nu ascunde. Dezvăluie.
„Actul de a face artă expune o societate la ea însăși, aduce lucrurile în lumină, ne iluminează. Arta aerisește cele mai închise/ascunse încăperi și vindecă.
Mărturisind cauzele care ne produc rușine și vinovăție legate de arta noastră și spunîndu-le prin arta noastră, ne eliberăm pe noi și pe alții din întuneric.
Mi-e teamă că nu am nimic valoros de oferit. Mi-e teamă că nu voi fi originală. Mi-e teamă că ideile mele sînt depășite și banale. Mi-e teamă că ideile mele sînt prea avangardiste. Mi-e frică că nu va ieși bine și nu-mi voi da seama. Mi-e teamă că va ieși foarte bine și nimeni nu va vedea asta. Mi-e teamă că nu voi avea ce mînca. Mi-e teamă că nu voi avea curaj să încep. Mi-e teamă că nu voi termina. Mi-e teamă că nu voi fi înțeleasă. Mi-e teamă că voi fi judecată. Mi-e teamă că nu voi avea succes. Mi-e teamă că voi avea succes… Mi-e teamă că nu voi fi iubit…
Frica blochează artiștii.
Marea noastră artă este chiar viața noastră. Dacă vrei să lucrezi la arta ta, lucrează la viața ta. Arta se află în momentul întîlnirii: cînd întîlnim adevărul nostru, întîlnim de fapt sinele nostru. Întîlnind sinele nostru, întîlnim adevărata noastră expresie.“
Ne mișcăm, eliberați de inhibiții, ne punem pelerine, desenăm, scriem, ne deplasăm către ceilalți, comunicăm. Descoperim. Ne descoperim. În întuneric, gesturile sînt precise, există ludic, curaj, inițiativă, începi să vezi fiindcă auzi un manifest care te scoate de sub tone de automatisme, blocaje, rutină, conveniență.
Se aprind luminile. Tot ce am scris și ne-am scris, liberi, pe pelerine, dispare! Intimitatea este apărată. Nu a fost doar o iluzie. Discreția ideii face să se piardă urmele eliberării. Rămîne, însă, descătușarea din mine. Călăuza îmi zîmbește.