mare noroc are DANSUL datorită faptului că selecționerul Festivalului Național de Teatru, doamna Marina Constantinescu, îl îndrăgește și are deschidere pentru feluritele lui fațete. Nu același noroc îl mai are și în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu“, din care dansul a fost exclus în ultimele ediții, deși muzica și dansul sunt strâns îngemănate. Iar un Festival al său nu mai are putere să pună în pagină. Panoramicul de Balet Contemporan Românesc de la Focșani sau Festivalul Internațional de Creație Coregrafică de la Iași sau Festivalul Internațional de Dans BucurESTi- VEST sunt doar amintiri. Mai viețuește doar eXplore dance festival, care s-a reprofilat însă pe performance, dansul ocupând un loc infim.
În acest context, ne-am bucurat din plin de ceea ce ni s-a oferit în cadrul Festivalului Național de Teatru și anume posibilitatea de a urmări trei companii valoroase de dans, fiecare aparținând însă unui alt univers coregrafic – fapt cu atât mai fericit pentru configurarea unei imagini cât mai largi asupra acestei arte. Primul dintre spectacole, deși este o producție franceză, căci în Franța locuiește și creează coregraful Hervé Coubi, ne-a purtat în universul țării natale a acestui creator, Algeria, și, în consecință, într-un univers coregrafic cu totul aparte. Piesa sa, Ceea ce ziua datorează nopții, prezentată în Sala Mare a TNB, era interpretată de artiști ai străzii, culeși din toate zările lumii, remodelați însă de coregraful Hervé Coubi, un creator de mare valoare, care s-a lăudat că are în compania sa un evreu și un palestinian și chiar și un francez, pe care îl chiamă Giovani, dar că cea mai mare bucurie a sa este că și-a regăsit frații algerieni. Configurația lucrării sale se înrudește cu spectaculozitatea salturilor prin aer și a turațiilor în mâini și în cap, specifice break dance-ului, dar substanța piesei vine de mai departe, din străfundurile spirituale ale locului natal al coregrafului, în timp ce muzica este un amestec intercultural: Hamza El Din (Kronos Quartet), Johann Sebastian Bach, Maxime Bodson și muzică sufită. Urmărind acest spectacol, ceea ce se contura treptat pe parcursul lui era o anume magie care îmbrăca totul și dădea poezie întregii imagini scenice, poezie susținută și de veșmintele largi, albe, ce pluteau prin aer odată cu dansatorii. Dar cel mai straniu lucru era că, în același timp, se crea și impresia desfășurării unui ritual. Sub acest aspect, de dans ritualic, dansatorii lui Hervé Coubi mi-au amintit de dervișii turci, pe care am avut șansa să-i văd în urmă cu câțiva ani – ca mișcare însă neavând nimic comun cu ei. În dansul european cult, dimensiunea ritualică a dispărut de câteva secole, de când dansul a fost îzgonit din Biserică, unde inițial, în vestul european, fusese integrat cultului. Firave amintiri mai dăinuie în ritualul răsăritean, în ceremonia de Nuntă, în momentul „Isaia dănțuește“. Deci, momentul întâlnirii cu creația coregrafului algeriano-francez Hervé Coubi a fost momentul regăsirii unor coordonate pierdute din cultura europeană. Dar numai cultura europeană, deschisă către toate orizonturile, poate găzdui ecouri din toate civilizațiile lumii, în dans ca și în artele plastice, iar Franța a fost și rămâne cea mai generoasă gazdă, adesea având și capacitatea de a încorpora ecourile primite.
momentul de maximă greutate al spectacolelor de dans încorporate Festivalului de Teatru a fost însă o altă producție franceză, May B, în fapt o coproducție a Companiei Maguy Marin cu Maison des Arts et de la Culture de Créteil, realizată de una dintre marile personalitați ale dansului contemporan francez, dansatoarea, coregrafa și directoarea companiei care îi poartă numele, Maguy Marin. Importanța acestei prezențe a fost vizibilă începând chiar cu afișul Festivalului Națioanal de Teatru 2019, care a ales ca imgine reprezentativă chipul unuia dintre dansatorii Companiei Maguy Marin, în timp ce se machiază pentru spectacol, și anume, interpretul Ulises Alvarez, vechi membru al trupei, pe care l-am cunoscut și în civil, la conferința de presă, a doua zi după spectacol. Tot ca dovadă a importanței acordate acestei companii a fost și expoziția din foaierul sălii Studio a TNB, cuprinzând imagini din spectacol și din repetiții și, tot în foaier, unul dintre interpreți, așezat la o măsuță de machiaj, s-a pregătit în fața publicului pentru intrarea în scenă. Gestul avea o anume semnificație, deoarece machiajul pentru această piesă este îndelungat și complex, în principal interpreții folosind pentru aceasta argila, lutul, din care, spune Maguy Marin, nu trebuie să uităm că suntem făcuți. Și, într-adevăr, urmărind spectacolul May B, creat acum patruzeci de ani, în 1981, la Teatru Municipal d’Angers, venim în contact cu estetica lui Maguy Marin, care ne poartă exclusiv pe pămînt, la nivelul micilor noastre mizerii, orgolii, neputințe ale lutului din noi, cu mișcări cotidiene greoaie, repetitive, penibile uneori, încorporate actului artistic, o estetică care refuză, ca pe o minciună, folosirea pe scenă a frumuseții unor dansatori tineri, frumoși, viguroși. Acest spectacol de teatru-dans, este inspirat de texte din Samuel Beckett, autorul dându-i voie coregrafei să se folosească cum va dori de ele. Mînjiți pe față cu argilă, cei cinci bărbați și cele cinci femei au fețe caricaturale și corpuri cu aspect fantomatic, murdar, bolnăvicios, zdrențăros. Costumele terne, spălăcite, care le acoperă tot corpul, au fost realizate de fiica coregrafei, Louise Marin, prezentă și ea la interviu, a doua zi după reprezentație. Personajele se mișcă mai mult automat, în grupuri, pe muzică de Franz Schubert, Gilles de Binche și Gavin Bryars sau pe onomatopee și se opresc în poze statice, adesea grotești. Totul e trist, dar dacă ești sincer cu tine, oricât de optimist ai fi ca structură, te poți recunoște în personajele sale, iar cine nu reușește să o facă înseamnă că a văzut degeaba spectacolul. De-a lungul timpului, acest spectacol a întâmpinat multe proteste din partea spectatorilor francezi, tocmai pentru că refuzau, uneori chiar cu violență, să se recunoască în ceea ce vedeau pe scenă. Dar, în același timp, i-a adus coregrafei și consacrarea pe toate meridianele și numeroase premii internaționale de prestigiu. Amintesc doar American Dance Festival Award 2008 și Leul de Aur la Bienala de la Venția în 2016, pentru toată creația sa. Interviul de a doua zi, a fost urmat și de prezentarea unui film documentar, făcut chiar în acest an, 2019, de fiul coregrafei, David Mambouch, intitulat L’urgence d’agir, din care am aflat cum s-a format coregrafa, cum s-a născut spectacolul și s-a închegat compania. Urgența de a acțioana – ce îndemn ar fi mai potrivit ca acesta pentru noi, în acest prezent tulbure! Ar mai fi de reținut și grija cu care își păstrează alte companii creațiile, ca aceasta, preluată de mai multe generații timp de patruzeci de ani, nu ca Baletul Operei Naționale București, care nu mai are în repertoriu – stupefiant – nici o creație a unui coregraf român.
în fine, cel de al treilea spectacol, ne-a adus în ambianța de mult familiară a neoclasicului lui Boris Eifman, care ne-a mai vizitat cu creațiile sale. Dar, de astă dată, lucrarea sa Evgheni Oneghin/Eugene Onegin, prezentată tot pe scena mare a TNB, a fost impregnată substanțial cu modernitate. Iar cu prilejul acestui spectacol, i-am îngăduit și „corpului tânăr, frumos și viguros“ să ne povestească despre năzuințele și patimile sale. Nu, nu era o minciună, ci o altă fațetă a ființei umane, de la altă vârstă a omului și de la o altă vârstă a artei dansului. De la bun început, Eifman ne-a spus că este vorba despre Sainkt Petersburg – în prezent, de unde dublul titlu, de unde alăturarea muzicii lui Piotr Ilici Ceaikovski cu muzica rock a lui Alexander Sitkovetski, de unde alternarea formelor clasice cu cele moderne, de unde personajele lui Pușkin din romanul său în versuri, prezentate de astă dată într-o nouă versiune în care sunt puse în noi circumstanțe dramatice, dictate de contextul istoric. Concret , într-un medalion circular proiectat pe fundal, în stânga, sus, la începutul spectacolului, apare anul 1991, frământările de stradă din acel moment și chipul lui Boris Elțîn, iar personajele nu își trăiesc doar dramele personale, de altfel din plin, ci și pe cele ale acelui moment istoric. Pauzele de întuneric complet în scenă ușurează trecerea de la o extremă la alta. Patetici și pasionali, corepunzând întru totul caracterului național rus, excelenții săi interpreți, Igor Subbotin în Oneghin, Daria Reznic în Tatiana, Dimitri Krilov în Lensky, Yana Gordienco în Olga și Serghei Volobuev în Generalul, reprezintă cu strălucire excelenta școală de dans petersburgheză, cu o solidă stăpânire a clasicului, dar capabili să pună în valoare orice formă de dans, cum a demonstrat de altfel și întregul ansamblu al companiei, în tablourile pe muzică rock. Este de reținut, între altele, că Oneghinul din 1991 cumulează mai multe păcate decât cel de pe vremea lui Pușkin, ajungând să omoare, fără să vrea, și din impulsuri homo. De asemenea, sunt de reținut și inserțiile de psihanaliză, scene ample petrecându-se nu în realitate, ci în visele erotice și în coșmarurile pline de remușcări ale personajelor, pas de deus-urile neoclasico- moderne din aceste vise fiind printre cele mai mari reușite ale spectacolului. Creațiile lui Eifman continuă astfel să îmbogățească baletul contemporan cu noi fațete.
Alăturarea într-un timp relativ scurt, cel al desfășurării Festivalului de Teatru, a unor piese coregrafice atât de diferite a fost o clară demonstrație a imposibilității de a stabili limite, de a stabili sisteme unice de referință artei dansului, dincolo de valoarea simbolică pretinsă fiecăreia dintre ele, dincolo de capacitatea acestei arte fizice de a construi un sens spiritual.