Restaurare și ruină: o istorie a fragmentului

Cartea Mariei-Magdalena Drobotă despre istoria extragerilor de pictură murală din România este un eveniment editorial. Aparține unei restauratoare cu o lungă experiență în proiecte de conservare și restaurare, absolventă a Universității de Arte „George Enescu“ din Iași, cooptată în echipe de specialiști cunoscuți (de exemplu, cu profesorul expert restaurator Oliviu Boldura de la București) și dispusă, la îndemnul Terezei Sinigalia, să se înhame la un doctorat în arte vizuale despre restaurare. Publicarea tezei a obținut finanțări râvnite, iar lansarea, în semn de bucurie și, probabil, ca un omagiu pentru efortul autoarei, a avut loc în sala frescelor de la Curtea de Argeș, expuse în Galeria de Artă Veche Românească a MNAR București. Publicul, numeros pentru o lucrare atât de specializată, a aplaudat-o îndelung pe autoare, care a recunoscut amuzată în discursul său de încheiere că, împinsă către acest doctorat, a pornit de la refuzul: „Când? Restauratorii nu au timp să scrie.“ Dacă nu ea însă, ne vine a întreba, cine altcineva ar fi fost mai potrivit să realizeze un asemenea istoric al extragerilor de pictură murală din România, din secolul al XIX-lea și până în prezent?

Trecând printr-o istorie politică, administrativă și legislativă, prin perioada comunistă în care salvarea picturilor parietale se impunea în cazuri de demolare a bisericii, de sistematizare urbană, de inundare controlată a unor zone pentru construirea unui baraj, nemaivorbind de degajarea paramentului bisericii pentru consolidări necesare, opinia autoarei, tocmai întrucât este în primul rând a unui restaurator practicant, cântărește în mod special prin înțelegerea tehnică a procedeelor comentate, prin opinia avizată în raport cu interminabilele dileme care alimentează constant câmpul acestor delicate decizii, ca și prin efortul – dublat de ajutorul primit – de a vedea „pe viu“ toate fragmentele murale extrase, prezente astăzi în varii depozite ale muzeelor din țară. Multe nu au fost (nu sunt nici în continuare), cum singură a ținut să evidențieze, la fel de norocoase precum cele pe care le admirăm replantate azi în bisericile de unde au fost inițial extrase (sau chiar în spații diferite de cele de origine) sau care au fost transpuse pe suporturi mobile pentru a face fala muzeelor mari.

Lucrarea, bogat ilustrată, oferă la sfârșit și o listă a fragmentelor vizate, cu precizarea provenienței lor, a numărului și a locului unde se află acum, cu mențiunea celor care nu au fost accesibile și cu puține suspiciuni privind eventualitatea de a fi ratat ceva. Câmpul disciplinei beneficiază, de altfel, de un control maxim, legislația este, în prezent cel puțin, foarte strictă, iar evoluția concepțiilor privind această practică (traumatică la adresa operei de artă) converge actualmente în interdicția de a mai extrage pictura murală în afara unor situații absolut justificate; de forță majoră, putem spune fără reținere. Or, în timpul comunismului, exemplele enunțate mai devreme au fost tocmai de acest tip, nedublate așadar de acordul sau voința arhitecților, a istoricilor de artă sau a restauratorilor, care, în condițiile date, au căutat numai să minimizeze pierderile. Metodologia epocii, riscurile transportului și ale depozitării, uneori insurmontabile, deciziile pripite și neglijente, alteori chiar indiferente sau răuvoitoare, nu i-au ajutat, iar o parte din fragmentele extrase nu și-au aflat nici până în prezent locul și conceptul într-o expunere muzeală, nici nu beneficiază de fonduri pentru vreo iminentă restaurare.

De altfel, tehnicile extragerii picturii murale sunt complexe, deschise mai multor variante atent cântărite de experți și expuse uneori unor reacții neașteptate ale materialului (din care o parte se poate pierde). Nici metodologia extragerii nu a fost dintotdeauna clară. Începuturile acestei istorii, plasate undeva în secolul al XVIII-lea la Napoli, datează în România abia de la sfârșitul secolului următor, când primul șantier de restaurare, deschis cu susținerea regelui Carol I, este cel de la Biserica Curtea de Argeș. Cum pe atunci însă nu existau principiile Cartei de la Atena (1931) pentru restaurarea monumentelor istorice, a fost posibilă, în istoria românească locală, afirmarea unei personalități precum cea a arhitectului André Lecomte (ulterior, du Noüy), dedicat până la moarte carierei sale profesionale din România, fără îndoială și bine intenționat, dar care avea să decidă soarta multor biserici vechi românești în spiritul romantic, azi depășit, al „doctrinei unității de stil“. Este cunoscut că românii înțeleg greu, de atunci și până în prezent, multe din deciziile acestui elev al lui Viollet-le-Duc, în tot atâta măsură neconsolați cu dispariția unor biserici vechi sacrificate de el pe cât sunt și de demolările lui Ceaușescu. De exemplu, pe lângă stilul neobizantin greoi și puțin iubit al actualei Mitropolii de la Târgoviște, Vechea Mitropolie, demolată fără urmă de Lecomte du Noüy, era o adevărată „poezie“, azi rămasă în amintirea noastră doar prin desene și acuarele de epocă.

Volumul Mariei-Magdalena Drobotă este valoros prin toate studiile de caz realizate, atotcuprinzătoare istoric, docte informațional și alcătuind de fapt substanța cea mai profundă a cărții sale. Autoarea reconstituie cu răbdare istoricul intervențiilor și precizează care este starea actuală a fragmentelor cercetate. Recurge la monografiile existente ale monumentelor, la documente de arhivă cercetate direct, citează comentarii istorice sau documente de epocă editate, evocă personalități istorice importante, cu roluri-cheie în diverse organisme precum Comisia Monumentelor Istorice. Uneori, marca personalității sale se simte în pozițiile clare pe care le exprimă împotriva unor decizii discutabile, în care face inclusiv un exercițiu de lectură psihologică a personalităților controversate: „Având în vedere pregătirea profesională a arhitectului și relațiile internaționale de care dispunea, este cam greu de înțeles cum, în timp ce în toate țările europene se renunțase spre sfârșitul sec. al XIX-lea la principiul unității de stil în favoarea conservării și restaurării istorice păstrând toate intervențiile anterioare, Lecomte du Noüy nu numai că rămâne fidel vechiului stil, ci îl reinterpretează într-o manieră personală“ (p. 45); o reușită asigurată „pe fondul unei incertitudini care plana la nivel național referitor la corectitudinea intervențiilor de conservare și restaurare, la care se asociază prezența unui arhitect abil în a-și impune ideile“ (p. 52). Din păcate, strict pentru obiectul acestei cărții, după Curtea de Argeș Lecomte du Noüy nici măcar nu mai exprimă interesul de a păstra pictura bisericilor demolate.

Experiența practică a autoarei acestei cărți este utilă nu numai pentru judecata de finețe și cu discernământ profesional, ci și prin ocazia de a ne oferi informații solide privind intervențiile ulterioare anului 2000, multe încă prea noi pentru a beneficia deja de o bibliografie. La acest capitol, unele dintre informațiile oferite sunt chiar de ordinul a câțiva ani sau vizează proiecte în curs. În plus, capitolul dedicat posibilităților de muzealizare a extraselor murale oferă și o mică istorie expozițională autentică urmărită de autoare, cu sugestii și comparații interesante.

În anii studenției mele la Universitatea de Arte, am ales pentru un curs să urmăresc un atelier al colegilor de la Conservare-Restaurare. Ca viitor istoric de artă, am fost surprinsă de impactul profund pe care l-a produs asupra mea ocupația lor, de respectul total pe care mi l-a trezit munca lor răbdătoare și migăloasă, mucenicia în această nobilă și savantă activitate asumată cu o deplină umilință. Niciun istoric de artă, doar privind, nu poate fi vreodată atât de intim apropiat de opera de artă pe cât este cel care se obligă, generos și dezinteresat, cu oricâte riscuri, să ți-o „restituie“. De câteva ori, senzația mea acolo a fost că pășesc în rai.