Per aspera…

filmul lui James Gray se înscrie într-o formulă testată deja de Alfonso Cuarón în Gravity (2013) și de Ridley Scott în Marțianul (2015) și anume experiența solitudinii pe care omul o realizează în vastul spațiu galactic, din care, pe lângă fizică, se poate stoarce și puțină metafizică. Experineța singurătății pe vastele întinderi marine sau pe insule izolate constituie modele mai vechi care configurează o tipologie, cea a naufragiatului, rol bine definit în istoria literaturii și a cinematografiei de la Ulise la Robinson Crusoe încoace. Însă marea cea mare s-a dovedit că nu poate concura cu o mare de stele, în nemărginitul ei mai există o graniță chiar dacă impalpabilă, cel puțin recognoscibilă și anume orizontul. În vastul spațiu sideral orizontul dispare, iar umanitatea este confruntată cu abisul, în care cosmonautul plutește asemeni unui scufundător. Povestea din filmul lui James Gray, tot el semnează scenariul alături de Ethan Gross, ne situează într-un viitor apropiat în care pe Lună și pe Marte se află colonii. Nimic spectaculos de tipul Total Recall al lui Len Wiseman sau Avatar al lui James Cameron, regizorul nu urmărește prodigii tehnologice, japonezării high-tech sau cyber-ferii precum în Blade Runner al lui Ridley Scott sau Blade Runner 2049 al lui Denis Villeneuve. Există chiar un anumit ascetism de claustru al decorului funcționalist, poate chiar un ușor aer retro, star trek, discret infiltrat în cadre. Vedeta spațială, cosmonautul Roy McBride (Brad Pitt) impune, la rândul lui, un climat uscățiv al interacțiunilor, prin felul detașat de a fi, zgârcit în exteriorizări la confiniile cu un laconism cazon. Pentru a nu transforma filmul în film mut, James Gray apelează la monologul interior care domină scena așa cum o face și personajul principal. Tăcerea este acest spectru cu care se confruntă navigatorii astrali, iar Roy rezistă foarte bine nu numai la situațiile neprevăzute, dar și la recluziunea pe durate lungi de timp. Gândul lui este vocea din off, o voce în cască, care transmite on air, intermitent, reflecții cu privire la diverse interacțiuni, emoții, care umple golul spațiului sideral. Roy McBride este trimis în căutarea unei misiuni eșuate al cărei comandat a fost chiar tatăl său, Clifford McBride (Tommy Lee Jones), pe de o parte pentru a întrerupe emisiile venite de la nava cantonată undeva în inelele planetei Neptun și pentru a afla ce anume s-a întâmplat. Misiunea nu ese una de tipul save and rescue, ci vizează anihilarea sursei de emisie cu tot cu emițător. James Gray comută astfel aventura din care ne oferă cu lingurița, printre care și o scenă de urmărire cu mașini și împușcături pe suprafața Lunii, de pe planul desfășurării epice, al acțiunii pe un plan psihologic, al reflecției. Relația tată-fiu ajunge în primplanul filmului. Fiul pornește în căutarea tatălui pierdut într-o odisee spațială a cărei anvergură pălește în fața a ceea ce ține de dimensiunea afectelor. E ca și cum Moartea unui comis voiajor s-ar juca pe Marte, Fiul și Tatăl sunt figuri iconice, relația filială precum și cea paternă au forța de a străpunge norii și a de a străbate eonii. Numai că, în punctul culminant al întâlnirii dintre tată și fiu se instalează clișeul, comoditatea unui scenariu hollywoodian care nu rezervă nicio surpriză și nici nu reține altceva decât ceea ce era previzibil. În primul rând, James Gray rămâne tributar acestei tipologii a omului american ca homo faber workaholic, omul căsătorit cu job-ul lui, distanțându-se pentru aceasta de familie, cu mențiunea că aici este vorba de câteva milioane de kilometri. Tatăl a reușit să insufle fiului abnegația devenirii profesionale de care el însuși a dat dovadă, dar i-a făcut și promisiunea rămasă neonorată că se va întoarce din voiajul spațial pentru el. Fiul a devenit ceea ce tatăl și-ar fi dorit și străbate milioane de kilometri distanță să-i ofere ca pe un trofeu această veste, și să primească într-un fel recompensa, satisfacția paternă în fața împlinirii fiului. Asemănarea merge până la un punct, spre deosebire de tată, fiul se va întoarce la familia sa compusă dintr-o fatomatică soție, Eve McBride (Liv Tyler) și copiii la fel de vag conturați, de impreciși. Al doilea clișeu ține de idealul care este capabil să consume întreaga existență a tatălui, acela de a descoperi forme de viață în univers. Tatăl a eșuat în această privință și a pierdut controlul asupra propriului echipaj și autocontrolul, în cele din urmă, alienându-se de lumea pe care a părăsit-o. „De unde venim? Cine suntem? Încontro mergem?“, interogațiile formulate în tabloul lui Gaugain intitulat Călătoria vieții, din 1897, nu s-au perimat, la ele adăugându-se una: „Suntem singuri în univers?“ La această interogație s-a străduit cu obstinație, timp de 30 de ani, să răspundă Clifford. Dincolo de această interogație nu se mai află aproape nimic, amintiri vagi, umbre, retractilități, nebunia. James Gray nu explorează această nebuloasă paternă, nu pătrunde în cosmosul interior al lui Clifford-Tatăl.

Ce mai, James Gray nu este capabil să facă din Clifford McBride un fel de Kurtz – astronaut pierdut în inima de întuneric a nopții siderale –, nici să genereze o reflecție mai profundă cu privire la motivații, la coborârea în abis a ființei umane care se descoperă singură în univers, poate cea mai apăsătoare singurătate, întrucât se raportează la imensitatea întregii Creații. Regizorul pune în locul gol o acțiune previzibilă generată de dorința tatălui de a se autosuprima decât să se întoarcă pe Pământ. Și inevitabil, frustarea fiului de a-și pierde încă odată tatăl regăsit. Un sigur gest din tot filmul, ceea ce Roland Barthes ar numi punctum, mi-a atras atenția. Când fiul încearcă să prindă mâna tatălui, să-l atingă, acesta are un gest de retractilitate, o sfială. Printre atâtea iluzii și deziluzii, prezența fiului său acolo are efectul unei superiluzii. Momentul are o frumusețe tristă, explicația ar diminua-o, de aceea prefer să rămân în fața ei solitar ca orice alt spectator.