Cărtărescu în limba italiană

Considerat de autor un roman în versuri intraductibil, Levantul beneficiază deja de versiuni în limbi străine, cărora li s-a adăugat de cîteva luni și cea în italiană: Mircea Cărtărescu, Il Levante, a cura di Bruno Mazzoni,Voland, 2019, p. 222. În realitate, așa cum precizează o notă de pe reversul copertei interioare, este vorba despre o versiune parțial diferită față de cea originară, pusă la dispoziție de scriitor. Și în interviul publicat de „Il Giornale“ în 7 august a.c, scriitorul s-a referit la aceasta: În ceea ce privește Levantul, problema e că este imposibil să traduci mii de versuri cu rime și ritmuri care privesc poezii necu ­noscute. De aceea l-am rescris în proză. […] În traducere, poemul a pierdut o parte din frumusețe, dar așa, el există și publicul îl poate citi în versiuni adesea briante (în Italia, de pildă, Profesorul Bruno Mazzoni a făcut un lucru extraordinar).

Renunțarea la metrică (nu însă și la dispunerea în pagină) a dus la eliminarea frazelor rezumative antepuse fiecăruia dintre cele 12 cînturi ale originalului, devenite superflue.

După ce a publicat, între altele, Accadimenti nell’irrealtà immediata, de Max Blecher, pagini reprezentative din opera Anei Blandiana, iar din cea a lui Cărtărescu, Travesti, Nostalgia, cele trei tomuri reunite sub titlul Abbacinante, Perché amiamo le donne, Quando hai bisogno d’amore, un CD dublu, Bruno Mazzoni s-a încumetat să-și pună la bătaie abilitatea deloc comună în mînuirea tezaurului lexical italian, știind că putea face față varietății provocatoare a proteiformului Levant. Experiența lui profesională ca specialist în filologie romanică și de bun cunoscător al registrelor limbii române și al literaturii noastre, pe lîngă al celor proprii, l-au ghidat neîndoielnic cînd a avut de ales între posibilele modalități de transpunere a variantei în proză, fără a o vîrî în patul lui Procust al vreunui tipar literar italian și pentru a ocoli, pe de o parte, șarjările arhaizante, stridența unui melanj de dialectalisme și graiuri peninsulare, pe de alta.

Cum prin forța lucrurilor nu pot fi refăcute reverberațiile non-verbale ale Levantului, muzicalitatea cadențelor când de baladă, când de poveste, a foneticii regionale, a timbrului schimbător, prof. Mazzoni a optat pentru italiana actuală standard, apelînd doar punctual la fondul vechi lexical. Așa că: Și tot astfel mult mintosul Nastratin vorbi în pilde,/Conjurat de lefegii puși pe căprării și ghilde a devenit în italiană: E sempre a questo modo il savissimo Nastratin continuò a parlare per massime,/attorniato dai gruppi di circoscritti. La fel a procedat acum cîțiva ani și prof. Adriana Senatore când s-a dedicat Țiganiadei lui Budai-Deleanu.

Dar care ar putea fi așteptările noilor cititori ai poemului lui Cărtărescu? Neîndoielnic, ele sunt eterogene, puternic diferențiate, fiind vorba de un public nu mai puțin stratificat decît al nostru. Căci unele sunt exigențele amatorilor comuni de lectură și altele ale rafinaților literați italieni trecuți prin teoriile de analiză textuală mult dezbătute acum cîteva decenii pe mapamond și ale devoratorilor de cărți gratificați cînd depistează nadele intertextuale, cărora scriitorul li se adresează direct, de la început: Dar efendi narator, cam grăbiși cu diegesis (citat, ca peste tot, din Levantul, ed. I, Cartea Româească, 1990, nu din versiunea lui în proză) /Però, mio egregio narratore effendi, ti sei alquanto affrettato con la diegesi. Sau, pentru a mai avea o mostră: Să mă-nghesui prin tramvaie, să citesc într-un picior/Bahtin și Bolintineanu, Cortázar și Maldoror, […] După reguli structurale, cum vedem în Lévy-Strauss/viaggiare in tram affollati, leggere, reggendomi su un solo piede, Bachtin e versi del nostro Bolintineanu, I canti di Maldoror e Cortázar, […] secondo le regole strutturali descritte da Lévi-Strauss. Acestei categorii restrânse de cititori considerați ideali, dacă se aplică metrul lui Umberto Eco din plimbările narative, nu-i scapă nici etichetele celebre din domeniu, încorporate în versuri: vă aprinz în creștet nimbii,/Dragi făpture de hîrtie/accendo sulle vostre teste nimbi,/o mie care creature di carta.(sublinierea noastră, ca și în cazul celorlalte sintagme în litere bold)

În schimb, o categorie mai largă de cititori decît a filologilor captează fără poticneli trimiterile culturale și docte, chiar dacă densitatea și asocierea neașteptată a lor pot încetini ritmul lecturii. Pe ei și pe alții îi avantajează și familiaritatea (chiar dacă adesea e aproximativă) cu termenii științifici sau tehnici în circulație, fie ei și transcriși în italiană în cursive (clinamen, de ex.), alături de neologisme relativ recente. Dar pentru toți, deși sunt ajutați de firul narativ pentru a se orienta în istoria noastră balcanică și a vedea unde și către cine se îndreaptă satira, ridică nedumeriri multitudinea de nume proprii și titluri de opere autohtone, familiare și cititorului român de nivel submediu, intrate în versuri de o fluență de rară virtuozitate. În astfel de cazuri, în versiunea italiană, se dovedesc inspirate adaosurile explicative: il nostro Bolintineanu, Frații Jderi, celebre trilogia di Mihail Sadoveanu, … Procedeul își dovedește utilitatea și în cazul unor termeni specifici: te voi face beizadea! devenit ti farò beizadea, principe insomma/în fine, principe. Asta, cînd sensul nu este explicat în original: Să-ntrebăm de bulibașa, care la țigani e rigă!/E chiediamo di bulibașă, il re degli zingari.

Multe alte obstacole au fost depășite pentru a nu fi sacrificat sensul și pentru a da relief mesajelor, de altfel, explicite. La fel a procedat B. Mazzoni și în cazul inserțiunilor meditative, de mare impact, deși disipate în text, ca și în beletristica ulterioară a problematicului Cărtărescu. Dacă în ultimele romane ele apar mai ales în proiecții vizionare, în Levantul ele au fost plasate într-un trecut îndepărtat. Este și aceasta o modalitate de a da glas pornirilor visceral romantice și interogațiilor existențialiste la cumpăna dintre milenii, cînd artiști și cititori, deopotrivă, se feresc de desuetul patetism.

Ca în orice transpunere în alt spațiu lingvistic și cultural a operei în discuție, în pierdere este efectul jocului de imagini și sunete evocatoare de pagini ale scriitorilor români din frazele-ecou, caracteristica primă a ei. Minusul este compensat în oarece măsură, pe alocuri, grație însă asocierilor noului cititor cu texte de el știute. Cuvintele, anume alese de traducător, stimulează alăturări și comparații. Bobul de lut și mușuroaiele miliardelor de semeni cărtăresciene, ca întreg fragmentul, de pildă, îi evocă automat oricărui italian școlit Ginestra, o il fiore del deserto lui Giacomo Leopardi: Lumea, zic? Dar ce e lumea? Suflete ce mi-te-asemeni,/Ai gîndit oare vreo clipă la chircitul bob de lut? Unde din Mosul la Lipsa, din Alasca pînă-n Iemen/Treapăda ca-n mușuroaie miliarde de semeni/Duși cu valul către moarte numai fiindcă s-au născut? În capodopera leopardiană interpelarea i se adresează nu unui suflet geamăn, ci unui tu, fiu al omului. Chircitul bob de lut are drept corespondent măruntul bob de nisip, iar mușuroaiele apar în lăcașurile poporului de furnici săpate în brazda reavănă: […] al pensier mio che sembri allora o prole dell’uomo?/[…] favoleggiar ti piacque, in questo oscuro/granel di sabbia, il qual di terra ha nome […] Come d’arbor cadendo un picciol pomo,/cui là nel tardo autunno/maturità senz’altra forza atterra,/d’un popol di formiche i dolci alberghi/cavati in molle gleba.

Dar, în ciuda întinderii cunoștințelor lui lexicale, lui B. Mazzoni i-a luat probabil ceva timp să verifice corespondentele vocabulelor marinărești, vestimentare, manufacturiere, botanice, culinare, istorice și ale altor sfere ale cunoașterii, revărsate în torente larg cuprizătoare. Este motivul pentru care în glosarul final cu cca patruzeci de cuvinte, alături de cele impuse de realități locale (caloian, fanariota, dragomano, mahala, zavera, zburător etc.), găsim și unele italiene specializate (ca amarre, tartana, terzarolo) sau uzuale în vremuri apuse: giannizzero, spahi, padiscià.

Favorizată și etimologic, suprapunerea perfectă a înțelesului termenilor românești și italieni a fost posibilă în mai toate cazurile, iar când situațiile nu au coincis, s-a recurs la echivalarea referențială: sottane pentru sutane în tre monaci in sottane di tela grezza/ Trei călugări în sutane de aba este soluția fericită, și ritmic, chiar dacă tunica monahilor catolici diferă de cea ortodoxă. Alteori s-a apelat la adaptare: cînd versificația l-a obligat pe Cărtărescu să schimbe testemel în testemea, Mazzoni a creat fuscià de la fusciacca, din genul semantic proxim. Iar atunci când frazarea a impus-o, acesta din urmă a păstrat sensul denotativ, nu și determinativii substantivului (v. ie/blusa di bavella vs. blusa con i ricami in seta) sau a renunțat la vreo sintagmă. Inerentele schimbări de topică față de română, impuse cel mai adesea de sintaxa limbii țintă, sporesc firescul exprimării. În multe alte cazuri, însă, soluția nu a fost la îndemînă. Pentru păstrarea – obligatorie, nu doar indicată – a unor cuvinte inexistente în italiană, expedientele sunt felurite. Uneori a fost juxtapus un determinativ substantivului care sugerează nu doar circumstanța în care se folosește cuvîntul (așadar, ceea ce ține de pragmatica semiotică), ci și conotația lui. Adjectivul Egregio/stimate, antepus sintagmei narratore effendi, respectă întru totul registrul turcescului effendi. Cum specificarea a însoțit apelativul când a apărut prima oară în text, iar reluarea lui ar fi fost greoaie, nu o mai întâlnim. Dacă unele plusuri dezambiguizează (Gianbattista devine Giambattista Vico), altele atestă că în original avem o aluzie culturală: un astru ce scîntee/una radiosa stella se continuă doar în italiană cu un luceafăr.(sic)

Acribiei transpunerii procedeelor și ingredientelor stilistice și retorice care nu trădează spiritul Levantului, devotatul traducător al autorului, universitar versat, i-a adăugat postfața edificatoare, consistentă, „Un epos balcanic în prag de secol XXI“. Definit drept o operă temerară, voit complexă, aparent anacronică, Levantul – se precizează – datează din periaoda ceaușistă, cînd elita era sincronizată cu occidentul, compensîndu-se pentru umilința cotidianității. Apoi, că poemul reparcurge istoria literaturii române, a poeziei cu precădere, prin citări, aluzii, parafrazări, pastișe, răspunzând, asemenea omagiaților antecesori, unor imperative ideologice și civice de sorginte etică. Postfața insistă asupra capacității creatoare, ludice și imaginative a artistului român, a incontestabilei lui originalități, iar trimiterile la autori cu precădere italieni, dar nu numai, îi oferă repere utile cititorului dornic să fixeze în timp, în spațiu, dar și axiologic paginile cu care ia cunoștință pentru prima oară.

Primele reacții la temerara întreprindere – recenziile apărute deja în presa italiană – îi recunosc lui Mircea Cărtărescu locul deținut actualmente în literatura universală, iar lui Bruno Mazzoni meritul de a exploata potențialul unui vocabular nu mai puțin întins și exuberant decît al acestuia.