Prozator armean (n. 1963). Membru al Uniunii Scriitorilor din Armenia din 2003.
În 1990, a absolvit secţia de Teatrologie a Institutului de Artă Teatrală din Erevan.
A lucrat în presă şi în televiziune. Este responsabil al paginii de cultură din săptămânalul „Yerchir“ (Ţară). A realizat câteva zeci de filme documentare şi emisiuni referitoare la cultura şi literatura armeană. A publicat numeroase articole şi recenzii despre dramaturgie, literatură şi film atât în Armenia, cât şi în presa din Diaspora.
În 1995, la invitaţia organizaţiei „Literatur werke chat“ din Berlin, a ţinut conferinţe în Germania, având ca temă „Războiul şi literatura“, „Rolul culturii în prevenirea războaielor“.
Povestiri ale sale au fost traduse în germană, engleză, neerlandeză, rusă, iraniană, română.
În iraniană i s-a publicat într-un volum special piesa Orbii, care a fost pusă în scenă la Teheran în 2004. Povestirea sa Melodie întreruptă am tradus-o în limba română, fiind publicată de către Editura „Ararat“ (2009) în Antologia de proză armeană Pe aici a trecut Dumnezeu. Prezenta povestire face parte din volumul Recensământ, ca şi precedenta.
A publicat patru volume de proză: Singura urmă a paşilor (1999), Armistiţiu (2005), Recensământ (2008), Cea mai frumoasă lovitură (2010). În acelaşi an, acest volum a cucerit Premiul I la Concursul „Proză contemporană armeană – Secolul XXI“.
În iunie 2019, i s-a înmânat „Premiul Președintelui“ pe anul 2018.
Maică-mea nu știa că mi-am fracturat ambele picioare. Nu-i spuseseră că trebuia să stau pironit într-un pat de spital cel puțin o jumătate de an, de ambele picioare atârnându-mi câte o greutate de 18 kg. Nu-i spuseseră mamei, deoarece, nici ceilalți nu știau. La început, medicii mi-au spus că voi umbla în cel mult două luni. Probabil că bine au făcut că au mințit, altminteri la întrebarea frizerului care mă bărbierea – cum de rezist atât de bine la căldură, cât și la durere? – răspunsul meu, ca să treacă măcar o dată pe gâtul meu cu briciul ascuțit, ar fi sunat doar ca o glumă. Când peste două luni, medicii au mai cerut un răgaz, ca să mă pună pe picioare, am înțeles că vor trece multe luni până voi putea pleca acasă și s-o văd pe mama. I-am rugat pe colegii mei să-i comunice mamei, în modul cel mai calm și s-o aducă la mine, la spital; am mascat totul cu grijă, am ascuns și cheltuiala, pretinzând că mi s-a fracturat doar piciorul drept. A intrat, s-a aplecat, m-a sărutat, cu o lacrimă în ochi, și mi-a șoptit: „Bietul meu copil!“, dar peste două-trei minute povestea cu vioiciune și cu părere de rău despre paguba produsă de grindină „Ce roșii se făcuseră, băiete drag, ce roșii! N-am văzut în viața mea o asemenea recoltă de roșii!“ La început, m-am supărat pe mama, după părerea mea, pentru insuficienta ei atenție față de mine și, în clipa aceea, mă gândeam că, în mod inutil, i-am ascuns cheltuiala, dar după plecarea ei, mă durea în suflet pentru aceste gânduri nedrepte, căci ea mai putea să sape și să ude grădina noastră de zarzavat, să plivească și să aibă grijă de cei trei copii minori ai mei, rămași acasă fără părinți. Imediat după plecarea maică-mii, eram înnebunit de dor, dar am renunțat să vorbesc cu ea la telefon, la propunerea unui coleg de suferință, când trecuseră deja luni de zile de la ultima nostră întâlnire.
Vorbeam cu ea în fiecare zi, în special nopțile, când durerea devenea groaznică, durere care încerca să mă descurajeze și să mă demobilizeze. Greșea doctorul Așgiyan care, crezând că dorm și nu aud, i-a spus nevesti-mii: „Mă mir cu câtă demnitate rezistă la durerea insuportabilă!“ Durerile din timpul nopții mă scuteau de demnitate și simțeam cum urlu atât de tare, încât se opreau să mai curgă cascadele, se dezrădăcinau copacii cei mai longevivi, amuțeau râurile de munte cele mai tumultuoase, se năruiau construcțiile cele mai trainice, iar structura mea fizică se făcea una cu pământul, dar nimeni nu mă auzea, nici măcar nevastă-mea, care nu pleca de lângă mine nicio clipă.
„Doamne, dă-mi putere să nu fiu înfrânt!“, șopteam, dar mai des, mult mai des: „Mamă dragă, mamă dragă, ce pot să fac eu?“ și în ambele cazuri, atât ruga mea era aceeași, cât și destinatara. Cui nu i se pare mai scurtă noaptea de vară? Eu știu, eu am văzut însă cât de lungă este noaptea, fie ea și vara. Mai ales când afară vântul promite să reteze toți copacii care înconjoară spitalul, cu un șuierat nesfârșit… Pe unul dintre copaci îl răstoarnă peste firele electrice. Sora medicală Ruzan se plimbă ici-colo, nu vine, nu vine. „Mamă dragă, mamă dragă!“ Îmi injectează în vene somniferul și medicamentul pentru durere, la lumina palidă a veiozei. E întuneric, vânt și o noapte fără de sfârșit. Ce frumos e vârful țigaretei mele care se aprinde. Este roșu, negru și nu sumbru, precum noaptea aceasta. Este roșu, nu este alb, precum pereții spitalului, precum frigiderul din fața mea care bâzâie de zor în noapte, precum uniforma medicilor, surorilor, îngrijitoarelor, și tot restul, pe care-l pot vedea, mișcându-mi pe cât posibil gâtul.
– Nu mai fuma! – aud, – nu sunt în camera de gazare.
– Draga mea, cum să rezist? – îi răspund eu.
– Ce poftă ai să improvizezi pe vremea asta de Armageddon! „Mamă dragă, ce pot să fac eu?“ Este o propoziție, pe care n-o poți spune la infinit – zice ea și, exact peste opt secunde, respiră regulat pe nas.
Îmi scosese cinci țigarete din pachet, mi le pusese alături, chipurile că mi-ar ajunge pentru toată noaptea. Tot atâtea am șterpelit eu ziua, le-am păstrat sub pernă. În timp ce medicamentul pentru durere își făcea efectul, eu încercam să percep vântul. Iar a doborât un copac, în vreme ce jalea și văicărelile au făcut înconjurul spitalului și totul a tăcut brusc. Nicio voce, nici cel mai mic strigăt. Făcându-și victimele, furtuna s-a îndepărtat. Odată cu respirația regulată a nevesti-mii, auzeam tăcerea ritmată și așteptarea răzbunătoare a hăurilor. Răbdarea mea nu putea umple profunzimea acelor abisuri. „Mamă dragă, dar ce pot să fac eu?“ Chiar și așa, ea n-a vrut niciodată morfină. Chiar și atunci, când în urma diagnosticului de cancer, i s-a prescris gratuit o anumită cantitate. După aceea, a mai trăit un an, dar în fiecare zi murea câte puțin în fața ochilor mei, nu numai din cauza durerilor insuportabile, ci pur și simplu se sufoca, nu putea trage aerul în plămâni. Știam că morfina avea s-o ajute o vreme și apoi deloc. Dar eu amânam mereu acel moment, crezând că va mai trăi multă vreme. Era rezistentă și se văita puțin. Îi dădeam medicamentul obișnuit și dormea liniștită câteva ore. „Mamă dragă, mamă dragă, ce pot să fac eu?“, șopteam eu neîncetat, când medicamentele acelea nu o ajutau și nu știam cum să-i fiu folositor mamei mele muribunde.
Lungă e noaptea, chiar și cea de vară. Nu-mi ajunge răbdarea să pot umple profunzimile abisurilor așteptate îndelung, mă voi preda lor în curând, dar prăbușirea se va tot prelungi. Iată, trec lent pe lângă stânci întunecate și înspăimântătoare. Una dintre ele se apleacă și îi șoptește ceva celei de lângă ea. Eu știu că șușotesc pe seama mea..
Să vă ia naiba! – șoptesc eu și cobor întruna.
Oare hăul acesta nu are fund? În cădere, încep să zbor. Este adevărat, și mai jos, dar dacă aș vrea, pot să mă și ridic. Înot prin aer, ca și prin apă, doar cu capul în jos. Apoi încep să-mi dirijez trupul. Încă, încă un efort și reușesc. Reușesc, deși cu dificultate, dar pot să înot și în sus. Înot în sus, înot în sus. Peste puțin timp, mă întâlnesc din nou cu stâncile clevetitoare.
Ei – spun eu – prietenelor, credeați că nu ne mai întâlnim?
Acestea iar se apleacă una spre alta și continuă să șușotească. Puțin mai târziu, înțeleg ce conspirații pun la cale împotriva mea; se mișcă, se apropie între ele, încearcă să mă strângă, să mă strivească. Mă uit în sus. Lumina nu se zărește încă, dar eu știu că ea există, este deasupra capului meu, trebuie doar urcat mereu. Și trebuie să mă grăbesc. Stâncile conspiratoare au micșorat lațul, dar poate că au și obosit, se agită din greu, sunt epuizate. Trebuie să încerc și cu picioarele, ele îmi vor ajuta mâinile.
– Ascultați! – le spun eu – voi sunteți membre ale aceleiași rase, ale aceluiași neam și ale aceleiași familii, ale aceleiași religii, aveți aceeași patrie – e trupul meu, trebuie să ne ajutorăm, dacă nu scăpăm din acest abis, vom pieri cu toții. Așa că, nu vă ascundeți, să vă pot vedea!
Picioarele îmi ascultă imboldul, dar tijele care trec prin genunchi îmi fulgeră trupul, greutățile se ciocnesc. Nevastă-mea tresare.
–Doar nu te-ai răsturnat? – spune ea, neliniștindu-se.
– Cât am dormit? – întreb eu.
– Să nu fumezi! – îmi răspunde ea – Încearcă să mai dormi puțin.
– Mamă dragă, dar ce pot să fac eu?
E lungă noaptea de vară. Lungă și întunecată. Vântul își continuă aria tragică – șuieră întruna. „Mai rezistă puțin, suflețelule, vezi, întunericul nu mai este compact, începe să se zărească plafonul alb. Mai rabdă puțin și ai să vezi ce dimineață senină va fi. Imediat ce se va lumina, o să-ți treacă durerea și vei adormi. Dormi o oră, două, trei, dormi liniștit și nu vei vedea cum îngrijitoarea Azatuhi mătură rămășițele durerii tale și fragmentele disperării tale, risipite pe jos în cursul nopții.“
Abia știa să deosebească literele unele de altele. Mersese la școală doar trei luni. Iar una dintre lentilele ochelarilor se spărsese demult, dar citea, în anul care i-a precedat moartea, sau încerca să citească „Noul Testament“. Îi smulgeam din mână Cartea Sfântă și citeam eu cu glas tare pentru ea.
„Ascultați altă pildă. Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, și au făcut cu ele tot așa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul, veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Și punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis.“
– Mamă, după părerea ta, când o veni stăpânul viei, ce le va face acelor lucrători? – o întrebam eu pe mama, precum Fiul Domnului pe ascultătorii Săi, , iar mama nu răspundea, asemenea ucenicilor Săi: „Pe cei răi ii va distruge, chinuindu-i din greu, iar via o va da lucrătorilor, care îi vor da roadele la vremea lor„ ci spune: „Ce să facă, copile, spune tu, să spună fiul meu.“ Eu îi răspundeam printr-o întrebare.
– Mamă, cine este stăpânul viei, după părere ta?
– Nu este stăpânul viei? – ezita maică-mea.
– Dumnezeu este stăpânul viei, mamă, iar noi suntem slugile cele rele. Trimișii stăpânului viei sunt profeții, pe care i-au persecutat oamenii, apoi Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său unic. Nu-i așa, mamă?
– Să mor eu pentru puterea Lui, sfântul nostru Hristos, – spunea maică-mea, emoționată de simplitatea pildei, – l-au scos din vie și l-au omorât. Să mor eu de dragul fiului meu, vezi cum a explicat el pe îndelete?
Din când în când, când închideam Cartea. considerând terminată lectura, ea șoptea: „Fiule, dacă îți voi spune ceva, n-ai să te superi pe mine?“
– Nu, mamă, nu mai spune nimic, eu nu sunt duhovnicul tău; eu sunt fiul tău, doar al tău și nimic în plus; și eu sunt dornic de iertarea păcatelor.
Apoi pleca, gemând, și se culca în patul ei din camera alăturată și, înainte de intensificarea durerii, se ruga și, printre rugăciuni, repeta întruna: „N-am avut grijă de maică-mea, băiete drag, n-am avut grijă.“
Câteodată, mă rugam și eu odată cu ea. Mă rugam ca nevastă-mea să se întoarcă cât mai repede, căci nu puteam nicicum să-mi cer plosca. Și apoi mama, nerezistând durerilor, lua flaconul de medicamente și venea lângă mine. De fiecare dată, eu explicam sistematic, care după care trebuie înghițite, dar ea ori nu-și amintea, ori îi făcea plăcere acest ceremonial. Alegeam pastila corespunzătoare, i-o dădeam și o asiguram că, în câteva minute, durerea se va diminua și-mi repetam în gând: „Mamă dragă, ce pot să fac eu?“
Eu am putut să umblu când ea nu se mai mișca din loc fără ajutor. În decursul acelui an, maică-mea se topea ceas după ceas. Era o femeie subțirică, cu un piept opulent, în măsura în care, până astăzi, sunt ranchiunos împotriva celor care, încă din anii copilăriei, glumeau nelalocul lor chiar și o singura dată pe tema asta, dar într-un singur an, chiar într-un interval de timp mai scurt, a slăbit, încât nici copiilor mei nu le era greu s-o însoțească la toaletă, la baie sau la bucătărie. Maică-mea nu mai avea unde să se mai ducă. Înainte, mai ieșea în curte, stătea îndelung pe lângă zid, răspundea trecătorilor, printre văicăreli, dar recunoscându-i arareori. Apoi a încetat să mai iasă afară, durerea o obliga să stea pironită în pat. Erau deja doi ani de când o rugam, alteori îi pretindeam să-și lege un șal la gât, căci pe gât îi crescuse o umflătură de mărimea unei mingi și era neplăcut să privești. Ea accepta cu nemulțumire să se lege toată ziua cu ceva, afară de faptul că, din când în când, îmi arăta umflătura și mă ruga s-o pipăi, să-i spun dacă a mai crescut în ultimele zile. Eu reușeam să evit, în principiu. Familia făcea totul încât să nu lase pe seama mea bolnava care se mișca din ce în ce mai greu, căci și eu mă mișcam cu cârje și, odată, când la cererea ei, eu eram cel care o ajuta, ne-am prăbușit pe jos și eu am fost cel care am semnalat; strigam și priveam cum maică-mea făcea eforturi disperate nereușite ca să se ridice. În acele momente de chin, părea mai diformă, gâtul cu umflătura era descoperit, sânii ofiliți atârnau pe sub cămașa de noapte, iar torsul îi era strâmbat cu o sută optzeci de grade. Eu căzusem în hol, iar ea pe podeaua toaletei și făceam eforturi inutile pentru a ne ridica. Crezând că stăpânii și-au luat o anumită atitudine față de el, cățelul Sevuc a venit, s-a așezat între noi și a început să-și atingă coada de fața mea, făcând niște mișcări ce aminteau de un dans brazilian. Cei ai casei au venit în ajutor, nu pentru că auziseră strigătele mele, ci chelălăitul câinelui care se tot lovea de perete.
O singură dată am văzut-o pe ea tânără, în timpul celei de-a treia anestezii – avea douăzeci-douăzeci și unu de ani, când în casa lor se perindau tot felul de pretendenți. „Pe călăreț îl dădeam jos de pe cal cu o singură mână“, spunea ea despre acei ani, secera laolaltă cu bărbații, era constructor de drumuri pe șoseaua națională Yeghecnațor-Artașat. Deși nu avea nici măcar o fotografie din anii aceia, ca să fi avut și eu o imagine cât de cât apropiată, despre cum a fost maică-mea până să împlinească patruzeci de ani, căci la vârsta aceea m-a născut pe mine – primul ei copil, după moartea tatălui și orbirea mamei sale, având grijă de doi frați mai mici și de o soră, a devenit cea de-a treia soție a tatălui meu abia când acesta a împlinit cincizeci de ani. Pe mama ei oarbă a lăsat-o în grija surorii mai mici
Era înaltă, lată în umeri, avea codițe negre. M-am necăjit când Așot, șeful secției de reanimare, mi-a șoptit la ureche că m-a scos de sub anestezie. Doream s-o văd pe maică-mea cea tânără.
Nu știam ce să cred. Oare credea că ăsta este singurul sau cel mai mare păcat al ei? Era atât de concentrată, încât era convinsă că va repeta soarta mamei sale – că va orbi, ca și cum partea ei era prea puțină sau că va fi lipsită de îngrijirea copiilor, drept recompensă pentru cel mai mare păcat al ei.
Când tumora, mare cât o minge, s-a deschis și zile întregi curgea din ea sânge și un lichid de neînțeles, medicii au recomandat să venim, pe cât posibil mai puțin, în contact cu bolnava, iar copiilor le-au interzis să se apropie de ea. De altfel, în acele zile, nici nu te puteai apropia de ea, căci lichidul amestecat cu sânge avea un miros insuportabil. Întreaga grijă de a veni în contact cu bolnava și-a asumat-o nevastă-mea, interzicându-le copiilor să se apropie de bunica, iar mie, să-i spun maică-mii că există pericol de contaminare. M-am supus nevesti-mii, dar copiii mei au nesocotit atât opreliștile medicului, cât și ale mamei lor. Cu toate acestea, ea a simțit că este evitată, în oarecare măsură de către toți, amintindu-și iar de păcatul ei și m-a rugat, cu lacrimi în ochi, s-o mut la spital. I-am îmbrățișat capul și i-am spus că nu va rămâne niciodată singură, că voi fi lângă ea până în ultima clipă a vieții ei, că noi toți vom fi alături de ea, orice s-ar întâmpla. S-a emoționat și ea, iar în ochi, în afară de lacrimi, era o euforie de mulțumire pentru primirea iertării păcatelor. Nu i-am mai spus nimic. Nu s-a mai ridicat din pat, s-a stins peste două zile, noaptea, în singurătate, probabil sufocându-se din lipsă de oxigen. Hotărâsem să-l întreb pe medicul care avea s-o autopsieze, dar am rămas stupefiat când mi-a întins un sac dublu din plastic și mi-a spus: „ Îl îngropați în aceeași groapă!“. Am împietrit. Nu știu cât timp am rămas așa în picioare, până ce cineva a ghicit să-mi ia din mână acele părți din trupul maică-mii, care pentru ea, devenită cadavru, nu erau necesare, părți cu care o vreme eu fusesem din aceeași nație și familie, aveam aceeași patrie, pe mama – trupul nostru.
Apoi am văzut-o pentru a doua oară tânără. Culcată în sicriu, se înfrumusețase, întinerise. Chipul îi era destins, trăsăturile erau fine, nicio urmă de durere și suferință, până și locul umflăturii de pe gât se netezise complet.
Acum umblu fără cârje, numai cu un baston, la insistența medicilor; îl voi arunca și pe acesta cât colo, dar știu că pe acest pământ eu voi șchiopăta, mă voi legăna, voi cădea. Iar uneori, picioarele mele, în special în anotimpul ploios, mă silesc să înjur și să urlu de durere, numai că acum șoptesc „mamă dragă, mamă dragă, dar eu ce pot să fac?“, doar în momentul când pierd speranța de a o mai întâlni vreodată, când dorul amenință să devină cancer. Șoptesc „mamă dragă, mamă dragă, eu ce pot să fac?“, o caut și nu știu încotro să-mi îndrept privirea, când sub picioarele mele, unde am predat-o pământului cu o jumătate de an în urmă, când deasupra capului. Măcar de-ar fi sus, unde nu știu ce există, spre deosebire de jos, unde sunt viermi și murdărie, este umed și foarte frig; eu am fost acolo.
Prezentare şi traducere din limba armeană de Madeleine Karacașian