Libuše Valentová predă Limba, literatura şi civilizaţia română la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Caroline din Praga. Din anul 2002, este corespondenta permanentă a revistei „România literară“ din Cehia. În luna octombrie, doamna Libuše Valentová a conferențiat la Sighet și la Cluj-Napoca în cadrul simpozionului „Rezistența prin cultură, ieri și azi“, oganizată, în parteneriat, de Fundația Academia Civică – Memorialul Sighet, Institutul Polonez din România și Fundația Hanns Seidel.
De ce România nu a avut un Havel al ei?
Acesta este un mister; sinceră să fiu, nu știu de ce. Dar s-ar putea spune și că intelectualii noștri, din Cehoslovacia – scriitorii mai ales, dar și cineaștii, unii artiști plastici –, și-au dat seama, din anii 1960, că vine un fel de dezgheț ideologic, că ar fi bine să iasă din expectativă și să profite de ceea ce se întâmplă. La noi, de fapt, nu a fost vorba numai de câteva personalități, ci de un curent puternic, un val întreg de revoltă. Václav Havel nu a apărut dintr-o dată. În anii 1960 au apărut multe proze – romane, povestiri – în care s-a criticat nu numai „obsedantul deceniu“ (cum s-a procedat în România ceva mai târziu), dar erau critici și față de momentele „la zi“ de atunci. Scriitorii Milan Kundera, Ludvík Vaculík ș.a. au scris niște proze în care se arăta că ceea ce se prezenta la noi ca fiind un fel de socialism reușit, nu era deloc așa; ei au spus, în textele lor, că sistemul socialist nu era uman, că e departe de umanismul pe care îl reclamă. Slăbise, atunci, și cenzura; la fel, slăbise și supravegherea pe care o făcea Partidul Comunist de la noi. Era, deci, un cumul de fapte și un context care a permis mișcări ample de protest, nu revolte izolate. Zeci, poate chiar sute de scriitori, de artiști, de intelectuali au încercat să spună că ar fi de acord cu sistemul socialist – dar unul „cu față umană“, făcut pentru oameni, nu numai pentru conducerea partidului unic.
Deci, Havel e numele unui om și al unui fenomen, de fapt?
Da, da. Extrapolând, putem spune chiar așa. Probabil că un asemenea fenomen nu era prezent în România. La noi nu au fost numai câțiva dizidenți; au fost zeci, sute de intelectuali. Și dacă nu ar fi apărut Havel, ar fi apărut, atunci, cu siguranță, altcineva.
A propos de Milan Kundera, recent, unul dintre cele două Nobeluri acordate în 2019 a fost pentru o scriitoare poloneză. Cine dintre scriitorii actuali ai Cehiei credeți că ar merita această distincție?
Mai demult, în 1984, noi am avut un Nobel pentru Literatură: Jaroslav Seifert. Un poet foarte apreciat și un om foarte curajos. Și mai demult, în 1959, am avut și unul pentru chimie. Acum? De ani de zile, aș putea spune că deja de zeci de ani ne gândim cu toții la Milan Kundera. Prin anii 1980, cum se știe, s-a exilat în Franța. Noi am crezut că va rămâne un scriitor de limbă cehă; în realitate, a trecut la limba franceză, ultimele sale romane fiind scrise în această limbă. Într-unul dintre rarele sale interviuri, întrebat dacă se simte mai mult scriitor francez sau scriitor ceh, știți cum a răspuns? A zis că este „un scriitor european“. Să spun aici ceva: în franceză, în ceea ce scrie Kundera în această limbă, eu cred – și nu numai eu – că romanul său cel mai important este Ignoranța. E o carte pe care o aveți și dumneavoastră, în românește. Cartea nu a apărut în limba cehă, el nedând voie aceasta. Kundera ar fi trebuit să o rescrie direct în limba cehă; nu are însă timp, e și bătrân, așa încât cititorii cehi nu au cum să ajungă la ea decât prin traduceri. Ignoranța este o carte mare de literatură. Ca idee: pe de o parte, nostalgia după țară, nostalgia după locul unde ai trăit, unde te-ai născut – aceasta este o temă comună pentru toți emigranții, pentru toți exilații; pe de altă parte, e o carte care explică cititorilor din toată Europa care e caracterul cehilor. A expus aceasta foarte bine în Ignoranța. La Kundera, deci, ne gândim cel mai tare că ar putea, că ar merita să ia un Nobel literar.
Detalii recente – reale? – din biografia sa despre care a scris presa: aceasta l-ar împiedica să ia Nobelul?
Vă referinți, cred, la învinuirile care i-au fost aduse în legătură cu activitatea sa din anii 1950. În realitate a fost mai degrabă un scandal de presă. Ca student, Milan Kundera a avut o mică funcție, în căminul praghez unde locuia, avea ceva obligații administrative. Dar acel tânăr agent care a trecut din Germania de Vest la noi nu a fost arestat din cauza lui Kundera. Scriitorul a avut, poate, o altă vină: în fradegă tinerețe a scris unele versuri foarte pro-comuniste, pro-staliniste. Dar în chestiunea tânărului arestat, nu există probe clare în defavoarea lui Kundera: a fost aproape cu siguranță numai un scandal de presă.
Dacă e să fiu puțin ironic, aș menționa că sunt mai mulți scriitori procomuniști care au luat Nobelul literar. Pro-comuniști pe față. Pare să fie, vai, o calitate…
Sunt. Așa este.
Dar altcineva, în afară de Milan Kundera?
Îmi vine în minte, imediat, încă un nume: un prozator excelent, Ivan Klíma. Ar merita să ia Nobelul.
Dar dintre scriitorii cehi și slovaci ai ultimelor decenii, care au fost, din punctul dumneavoastră de vedere, cei nedreptățiți la Nobel? Cine ar fi meritat să ia și nu se mai poate?
Ludvík Vaculík (+2015) – deși ceea ce a scris el este foarte specific locului, nu știu dacă ar fi putut să treacă multe bariere internaționale. Nedreptățit, mai ales, desigur: Václav Havel (+2011), ca dramaturg și eseist.
Cum l-ați cunoscut pe Václav Havel? Puteți repera prima dumneavoastră amintire cu el?
Nu este o amintire directă. Adică, atunci nu am stat lângă el. „Întâlnirea“ aceasta primă a fost la teatru. Poate că știți: cariera sa – formidabilă – de dramaturg a fost legată de un mic teatru de avangardă din Praga care se numește „Divadlo Na zábradlí“, ceea ce înseamnă „Teatrul de pe balustradă“. Sună, poate, cam ciudat, dar lucrurile stau destul de aproape de realitate: este acolo o curte interioară, este chiar și o balustradă. Pentru turiști, o informație care poate să fie de interes: acest teatru este situat la doi pași de Podul Carol din Praga veche. Dacă nu mă înșeală pe mine memorie, acolo, la acel teatru, a cunoscut-o și pe Olga, soția lui. La teatru, deci, a fost ceea ce povestesc eu. Era acolo, dar nu l-am văzut direct; el era așa de modest încât nu apărea niciodată așa cum se întâmplă uneori după spectacol, cu autorul piesei de teatru care iese pe scenă alături de actori. Nu, el nu făcea gesturi de o asemenea natură. Am văzut împreună cu soțul meu și cu niște prieteni celebra lui piesă care, în cehă, se numește Zahradní slavnost. În engleză este tradusă prin această sintagmă: „Garden Party“. Este o piesă de teatru care nu e numai o aspră critică, ci și o satiră extraordinară a sistemului comunist, a ceea ce fac înalții funcționari ai acestui regim, când una spun și alta fac. Fățărnicia lor, ipocrizia, dublul limbaj, setea de putere și toate cele. De atunci s-a folosit și termenul lui, înrudit cu formula lui Orwell, „newspeak“. Havel, fiind foarte inventiv, a gândit un termen propriu, și anume „ptydepe“. De atunci, știam: când vorbea un reprezentant la vârf al Partidului Comunist, știam că vorbește un „ptydepe“.
Cum era Václav Havel în 1989, cum vi-l amintiți?
Prin noiembrie 1989, la Revoluția de catifea, studenții au intrat în grevă.Vineri, 17 noiembrie, ei au manifestat în centrul Pragăi, lângă Teatrul Național, și au fost bătuți cumplit de polițiștii înarmați cu bastoane de cauciuc. Ziua următoare, studenții au început să ocupe facultățile lor. În primul rând, cei de la noi, de la Litere; de acolo a pornit tăvălugul. De luni au început manifestațiile din Piața Václavské, nu numai manifestații de studenți, ci și ale altor oameni, de pe stradă, ale „oamenilor muncii“. Luni, marți, miercuri, joi – praghezii veneau într-un număr din ce în ce mai mare. Ei bine, în cursul acestei săptâmâni, la un balcon al unui palat din piață, unde își avea sediul ziarul „Svobodné slovo“ (Cuvântul liber) – un ziar necomunist și mai autonom decât restul, acolo, deci, la acel balcon și-a făcut apariția Václav Havel. El înființase deja, în data de 19 noiembrie, la un teatru – altul decât acela la care se jucau de obicei piesele sale –, Forumul Civic. Am ajuns și eu în piață, cred că miercuri, pe 22 noiembrie. L-am văzut de la o distanță de circa o sută de metri; la început vorbea câtorva mii de persoane, apoi zeci de mii de oameni. Cu toții arătau, cu mâinile ridicate, semnul victoriei. Cu toții repetau sloganul studenților: Cine, dacă nu noi? Când, dacă nu acum?
Dar în aceeași încăpere cu Vaclav Havel, când ați fost?
După 1990, mult după 1990; și anume într-un moment cât se poate de oficial. A fost numai o singură dată, dar a meritat. Eu sunt cadru didactic la Facultatea de Litere, dar uneori fac și serviciul de translator. La acea întâlnire, cu un oaspete român de seamă, la Castelul din Praga, am fost chemate două translatoare. Václav Havel se întâlnea cu Mugur Isărescu care a venit la noi deopotrivă ca guvernatorul băncii și în calitate de candidat la președinție. Havel a vrut să îl susțină, împotriva lui Ion Iliescu. Iar eu am fost chemată să fac oficiile de traducere.
Deci în anul 2000. Atunci a fost campania electorală pentru prezidențiale la care a participat și domnul Isărescu…
Exact. În 2000 a fost asta. Pentru asemenea ocazii, este nevoie de doi interpreți: unul traduce pentru oaspetele român, al doilea, pentru omul nostru. Eu am tradus pentru Václav Havel. Ne-am văzut puțin înainte de întâlnirea oficială – care a durat cam jumătate de oră –, ne-am prezentat, el ne-a vorbit foarte politicos și curtenitor. La fel, la final, a venit la noi două, cele care am făcut traducerea, și ne-a mulțumit foarte frumos.
Cum era Václav Havel?
Să vă spun ceva: în texte, în eseurile sale pare un om foarte ferm, tranșant, cu păreri foarte bine puse la punct, răspicate, tăios, chiar un pic dur. Era, de altfel, așa: avea o tărie morală ieșită din comun. Dar, la întâlniri publice părea mai degrabă un timid; era prudent, rezervat, ușor retras. Cred că nici nu îi plăcea foarte mult să fie expus public. Marele paradox al revoluției a fost că el a fost cel ales să fie președinte. Și cred că, la început, a trebuit să învețe să vorbească în public; nu părea să se simtă natural în acest rol. Avea și unele probleme de pronunție. Consoanele „R“ și „Ř“, de exemplu, nu le pronunța cum se cuvine, așa încât, pentru niște actori comici nu era nicio problemă să îl imiteze. Îl parodiau, deci, foarte ușor, dar o făceau cu dragoste. Václav Havel era, de fapt, foarte uman. Pe de altă parte, când a fost ales în 1989, nu a fost singurul candidat. Erau mai mulți care puteau să devină președinți. A reapărut, la un moment dat, și Alexander Dubček, dar conducerea Forumului Civic – care, atunci, decidea – a ales să meargă pe mâna lui Václav Havel. Dubček, nu – pentru că era prea legat de trecutul socialist al Cehoslovaciei.
Când erau sau când sunt mai puternici intelectualii – în democrație sau în dictatură?
Cred că intelectualii sunt mai puternici în vremuri de restriște. Ceea ce nu e totuna cu a spune că această situația este normalitatea însăși. Dar atunci, în acele vremuri excepționale, vocea intelectualilor este mai puternică pentru că ea este mai urmărită de ceilalți oameni. Dacă ar fi să aduc în discuție câte ceva din trecutul Cehoslovaciei, de la jumătatea anilor 1960 încoace, intelectualii de la noi au început să fie considerați, ascultați, respectați nu numai în calitatea lor de scriitori, artiști plastici, cineaști și așa mai departe, ci și ca lideri de opinie, ca niște purtători de cuvânt. În mod constant, înainte de 1989, foarte-foarte mulți oameni stăteau la cozi, în fața librăriilor, atunci când apăreau cărți ale scriitorilor noștri. Povestiri, romane, poezie, eseuri – toate considerate și apreciate nu numai ca fiind literatură, ficțiune așa zicând, ci și în calitate de texte ale unui fel de rezistență la totalitarism, texte care spun ceva adevărat, autentic despre noi, despre lumea închisă, în care trăiam atunci. Acolo, în acele cărți la care oamenii făceau coadă când apăreau, era adevărul despre viața noastră, și nu în ziarele oficiale. Așa gândeam noi atunci – și cred că era foarte corect cum gândeam. Iată un exemplu, unul culminant dacă pot să spun așa: în 1967 a avut loc al patrulea Congres al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia. Cu acea ocazie, câțiva scriitori, printre care Václav Havel, Milan Kundera, Pavel Kohout și Ludvík Vaculík, au avut câteva cuvântări nu despre literatura de ficțiune, ci anume despre politica din statul cehoslovac de la acea vreme. Oamenii aceștia au vorbit atât de deschis, atât de tranșant, încât tot Comitetul Central s-a speriat și a desființat revista lor literară, săptămânalul „Literární noviny“ (Jurnalul literar).
Spuneți-mi, vă rog, formula „puterea celor fără de putere“ este valabilă, în egală măsură, și astăzi în democrație sau ea este una de context, datată cumva?
Nu, nu mai e valabilă. Sau, dacă ar fi valabilă, ar avea, azi, un cu totul alt înțeles. Ea are mai ales înțelesul de atunci, din comunism, cu sensul pe care i-l conferă acel context. Mai apoi, după 1989, dacă este folosită cu trimitere la actualitate, atunci e folosită ca un fel de parafrază. Unii sceptici spun, este drept aceasta, că rolul nostru în democrație – cu stat de drept, cu economie de piață și așa mai departe – s-a redus la aceea că trebuie să mergem o dată la patru ani sau la cinci ani la vot. Nu cred că este chiar așa. Cred că, în realitate, puterea noastră în democrație este mare. Avem, în democrație, alte provocări – deloc puține – și, în plus, față de ceea ce aveam în dictatură, avem acum și libertate. Nu, nu cred că este cazul să fim sceptici și să spunem că democrația ne-a redus din drepturi, din putere. Putem să facem, în libertate, foarte multe.
Mai stăm puțin, cu voia dumneavoastră, la formule celebre – formule pe care le știm, așa, ca pe un fel de parole, așa cum este cazul cu aceasta, „puterea celor fără de putere“. Dar „viața în adevăr“ este valabilă și acum tot așa cum era valabilă și în comunism? În comunismul cehoslovac sau în cel românesc…
Formula aceasta cred că este valabilă mereu. Însă, din nou, contextul este diferit. Una era „viața în adevăr“ în comunism – cu riscurile de atunci, riscuri deloc mici. Alta este „viața în adevăr“ acum – parcă mai confortabilă, sub acest aspect, al riscurilor privind libertatea personală. Acum, nu demult, am citit un comentariu la lucrarea unui sociolog de origine rusă care lucrează la Universitatea Berkeley din California, Alexei Iurciak. Ce zice el? El intră într-o polemică în raport cu acest concept – și spune că termenii discuției pe care îi propune acest concept este un fel de „alb-negru“. Adică: viața în adevăr versus viața în minciună. Și se opune acestui mod de a vedea lucrurile. Pentru Havel, cel care a forjat acest concept, a trăi în adevăr e totuna cu a spune numai lucruri adevărate, cu a nu te compromite, cu a nu face nici o concesie. Or, sociologul de origine rusă nu e de acord cu aceasta și spune că, dacă acceptăm această logică, ar însemna să acceptăm că 90% sau 98% din populație ar fi trăit în minciună? Câți au fost cu adevărat dizidenți intransingenți? 2%, 5%? În orice caz, o mică minoritate. Cei care au semnat Charta 77 sunt în jur de 1200 de persoane. Dizidenții, spune acest sociolog, pot să se mândrească cu faptul că „au trăit în adevăr“, iar pentru acel adevăr au pierdut profesiunile, au pierdut locurile de muncă, pozițiile sociale, case, apartamente, mașini, pașapoarte, telefoane. Ei au fost foarte demni, foarte curajoși. Dar restul? Cu ei ce facem? Nu cumva, spune acest sociolog, o asemenea imagine este una destul de simplificată? Unii dintre cei care trăiau, conform logicii lui Havel, în afara adevărului, au fost niște activiști care, în mod evident, se identificau cu minciuna. Dar a existat și zona aceea „gri“, „cenușie“, a oamenilor – și aici e cazul marii majorități – care spuneau ceva la serviciu și altceva acasă. Lucrurile nu sunt deloc simple. Ce vreau eu să spun e că și oamenii care vin din această zonă făceau niște lucruri mici, aparent neînsemnate – să zicem că mergeau la festivaluri de muzică de jazz sau discutau despre cărți provenite din Occident – care însemnau altceva decât comunism, care aveau o legătură destul de mare cu ideea de libertate. Poate că era un alt fel de refuz, de opoziție – o opoziție implicită, nu radicală. În mintea lor, oamenii știau unde e adevărul și ce e minciuna. Era strategia pașilor mărunți. Între „viața în adevăr“ și „viața în minciună“ e un spațiu mare – și este foarte important să fie examinat cu seriozitate.
E un fel de „rezistență prin cultură“. Azi, această formulă cum să o luăm? Mai are ea valabilitate? Mai putem rezista, în democrație, „prin cultură“?
Unii tineri, mulți de fapt, nu mai știu cum să considere acest termen. Mai mult: ei ne spun că această formulă a fost valabilă atunci, nu acum, în democrație. Sigur că nu mai e nevoie de acea „rezistență prin cultură“ despre care era vorba în comunism. Dar acum ei trebuie să facă altceva: să produce, autonom, distinct de stat, cultură; să producă și să aprecieze acea cultură. E tot o formă de libertate. Poate că acum nu mai e nevoie de rezistență prin cultură, ci de o independență culturală – împotriva unor gesturi sau a unor decizii deplasate, împotriva a ceea ce este indecent. O să formulez în alte cuvinte: rezistența prin cultură de astăzi, o rezistență care are în spate o anumită cultură înseamnă să nu te desparți, pe cât posibil niciodată, de spiritul critic, să nu renunți niciodată la a avea spirit critic și la a fi lucid. Spiritul critic este un semn de sănătate. Autonomie, independență, spirit critic, sănătate. Să nu îți pui viața în mâinile statului, să nu crezi tot ce îți spune mass-media (indiferent dacă ea este privată sau de stat) și să gândești cu mintea ta. A fi rezistent prin cultură, inclusiv într-un sistem politic de tip democratic, înseamnă a fi mai aproape de libertate, a paria pe libertate, nu pe conformism.
Tot cu referire directă la citate celebre: filozoful Jan Patočka spune că „există anumite lucruri care merită sacrificii“. Ce, în democrație, merită sacrificii?
Răspund simplu: libertatea și democrația. Nu e o lume perfectă democrația, dar e mai bună decât oricare alta cunoscută până acum. Libertatea poate să nu fie uneori confortabilă, dar e incomparabil mai prețioasă și e de preferat servituții.
Literatura a obosit în democrație? E funcția ei publică, socială atrofiată acum, în libertate?
Oarecum, da. Mi se pare că prestigiul ei este mai scăzut față de cum era pe vremuri. Scriitorii de dinainte de 1989 aveau conștiința faptului că scriind și povestind ceva, fac un fel de serviciu public, schimbă lumea în fond. Tinerii scriitori de astăzi nu mai cred așa ceva. Scriu, spre exemplu în poezie, folosind tot mai multe cuvinte vulgare, ca și cum s-ar rupe din ce în ce mai mult de lume, ca și cum s-ar izola. Da, este posibil că trecem printr-o vreme de criză. La fel, în proză, există la noi tot felul de formule postmoderniste, tot felul de experimente care sunt, cum să zic, aproape rupte de lume. Nu știu dacă autorii acestui gen de literatură se gândesc serios la cei care urmează să îi citească. Sunt, deci, ușor sceptică. Numărul absolut al cărților publicate crește, dar nu și tirajele acestora; dimpotrivă, cel mai des, tirajele sunt foarte scăzute. Și cred că și impactul cărților – în comparație cu cel al altor mijloace de comunicare cum ar fi televiziunea, internetul, rețelele sociale etc. – tinde să scadă.
Dincolo de aceasta, dincolo de acest moment – care poate fi unul de criză –, dumneavoastră credeți, în continuare, că literatura are această funcție de a ne apăra de răul lumii?
Da. Foarte tare cred în așa ceva. Literatura ne apără, literatura ne ajută să înțelegem lumea reală și să întrezărim ceea ce ne transcende, literatura ne face mai sensibili și mai buni.
