Despre ceaţă şi alte asemenea
1.
Gândești dimineaţa ca pe o aripă nouă
ce intră cu trupul întreg în ziua
care o să o mistuie. Te vezi
ajuns la capătul ei cu un zâmbet
ca o lamă de seceră.
Până atunci
cauţi să scapi de tot praful
adunat alături de drumul
pe marginea căruia istoria și-a plâns fărădelegile
și le va plânge
străjuite de frunzele fără sevă
din jurul coloanelor frânte ale celor de dinainte.
Și revezi
trecutul înfipt ca un steag
în dimineţile tale mereu mai stinse
în voalul tot mai complicat
al unei renașteri care întârzie să bată în geam.
2.
Așa se trece prin ceaţă:
ca vâslele mișcate de vântul ce străpunge nisipul
când valul lipsește.
„Așteaptă!” strigă pe mal
urma lăsată în pulberea care acoperă pașii.
„Nu toate zidurile se lasă înșelate
de toamnă
în același moment! Și niciodată
nu se scrie pe ziduri
un singur slogan smuls odată cu carnea. Nici
toate cărările sunt întotdeauna deschise:
cel mai adesea
sunt doar închipuiri
trasate pe o hartă din creier. Nu te încrede
nici măcar în ceea ce vezi: realitatea
este întotdeauna altfel
decât cea pe care crezi
că ai atins-o cu mâna!”
3.
Cum nu se potrivește pasul Ei
cu al nostru! Întotdeauna
vrea să îl facă mai mare
să treacă prin orice fantă
oricât de îngustă
să strângă lumina de gât cu un laţ de mătase
să o coboare într-o clandestinitate
fierbinte.
În tălpile Ei e o grabă
nedeslușită spre un anotimp
susţinut doar de frunzele
fără sevă. Se preface
că știe alina durerile. Și le ia
pe toate odată cu cel
căruia i-a zâmbit pentru masca
de agăţat pe un perete
de spart cu privirea.
O așează
în panoplia cu sfinţi
nepotriviţi pentru mileniul acesta.
4.
Ziua rămăsese atârnată de copac:
o funie de care încercau să se agaţe
cu întreaga neliniște a vârstei.
Rodul ei voiau să-l culeagă
sau numai visele zdrenţuite
după o noapte în care singuri cu sine
încercaseră tăria neliniștită
a ierbii.
Ea se frângea
se amesteca așa cum se combină culorile
se deșira neliniștită în imaginile
din care începeau să înţeleagă
că lipsesc așa cum lipsește sămânţa
dintr-o floare uscată de mac.
5.
Ascultăm vântul din Nord:
ajunge într-un vârtej de speranţe.
și nu ştim dacă sunt goale
sau pline cojile în care sunt învelite.
Așa am fost învăţaţi
să credem că altundeva este altfel
că viaţa și moartea
sunt spulberate fără remuşcare
să stăm drepţi
fiindcă disciplina ne-a intrat în sânge
cu pipeta.
Să deschidem şi să închidem ferestrele: în obloane
să rămână întipărită mirarea.
Doar uneori
când vânturile bat dinspre ţara lui Darius
casele de carton ale Americii
parcă ar vrea să fie de piatră
ca inima îngheţată a Europei.
6.
Arlechinul era mult mai frumos
când își scotea masca. Atunci
frunzele voiau să îi fie cunună
chiar dacă nu erau de laur
ci de copaci umili.
În curtea spitalului doamnele la plimbare
înnebuneau
urechile li se umpleau de ţipete
păreau încăierări în camerele în care dragostea
dospea
ca și gunoiul unor animale de pradă.
El venea să le viziteze
le ierta dinainte de a le simţi
înjurăturile pe piele
reproșurile ca niște săgeţi otrăvite.
Îl zgâriau privirile lor.
Ca să pară nepăsător își lua faţa în mâini
simţind cum îl arde părerea de rău
că nu putea rămâne cu ele mai mult
decât îi permitea
programul de vizite
ce murea odată cu soarele.