Deși în subtitlul amplei sale antologii Grete Tartler menționează intervalul temporal în care se înscriu poemele din carte (aproape jumătate de secol, de la debutul editorial din 1970 și până la anul în curs), Versuri și uscate răstoarnă perspectiva. Poeta inversează ordinea cronologică, începând cu inedite, continuând cu volumul său cel mai nou, Cuvinte salvate (2018) și mergând apoi cu cele (tot) mai vechi, până la Apa vie (1970). Abia în secțiunea finală, consacrată poeziilor pentru copii, o luăm din nou de la începutul din trecut spre textele din prezent; cu precizarea autoarei că selecția, de data aceasta, e „noncronologică”, dar cu înșiruirea volumelor respective în ordinea apariției lor. Textele acestea nefiind nici datate, nici extrase la vedere dintr-un volum anume, trebuie apelat la indicii pe care, uneori, versurile însele ni le oferă indirect. De exemplu, o poezie pentru copii face vorbire de un laptop și de niște email-uri; e limpede că ea nu poate fi decât din volumele apărute după 2000, iar nu din cele mai vechi, dintre 1985 și 1991.
Dincolo de această simpatică detectivistică, e păcat că o antologie atât de elegantă și cvasi-completă nu are, la final, cuvenitul capitol de referințe critice, din care cititorul și-ar fi putut face o idee despre receptarea cărților de poezie publicate, în timp, de poetă. O asemenea antologie de autor (de autoare) oferind imaginea unei opere, critica însoțitoare nu este deloc mai puțin importantă și relevantă. Mai ales că Grete Tartler a avut ritmicitate editorială, în toate cele aproape cinci decenii scurse de la debutul său. Trei volume în anii 1970, patru în deceniul următor, două după Revoluție și alte două în ultimii 15 ani: toate acestea, alături de cele de versuri pentru copii, arată parcursul constant al autoarei, indiferent de contextul de regim politic. Condițiile scrisului de poezie sunt altele după Tezele din iulie 1971 ale lui Ceaușescu, în ultimii ani ai „Epocii de Aur”, imediat după 1990 și în perioada din urmă. Grete Tartler a trebuit să se adapteze cu cât mai puține compromisuri și concesii înainte de Revoluție, iar apoi, după căderea regimului trecut, să facă poezie într-un sistem complet diferit. E un semn de naivitate să crezi că poezia se scrie oricum și oricând, ca un discurs paralel și evazionist. În condițiile unei dictaturi, când chiar evazionismul poetic e recomandat autorilor, pentru ca apariția volumelor semnate de ei să nu ridice „probleme”, recursul la parabolă arată tendința contrară. Simplificând: dacă poetului i se cere să evite realitatea autohtonă și este încurajat să „facă poezie”, lăsând tematica actualității pe seama reportajului (mincinos) de ziar, el va schimba cadrul realist cu unul parabolic, suficient de bine încifrat pentru a face posibile mai multe lecturi. Iată două poeme din volumul pe care îl consider cel mai bun scris și publicat de Grete Tartler, Substituiri (1983). În primul, Didactica Nova, un examinator îl ascultă pe un elev punându-i o aceeași întrebare, simplă, și pierzându-și calmul profesoral, până la stadiul în care „loviturile cad” peste mâinile bietului elev. Finalul, excelent, e un fel de manifest al rezistenței prin diferență, prin ceea ce nu poate fi normat și legiferat ca obligatoriu: „Câte degete ai la mână?/ Cinci, răspunde elevul./ Cât fac, prin urmare, cinci și cu cinci?/ Unsprezece, vine răspunsul./ N-am eu dreptate să-mi ies din fire?/ Nu te-am mai pus să numeri o dată?/ De-ai pricepe și tu,/ de-ai răspunde ca oamenii!/ Ce-ar fi dacă toți ar răspunde ca tine!/ Dacă nimeni n-ar înțelege!/ Câte degete ai la mână?/ Cinci, răspunde elevul./ Câte degete ai la două mâini?/ Unsprezece, vine răspunsul./ Loviturile cad. Peste mâna cu cinci,/ peste mâna cu șase/ degete”. În Ilustrate, disidența bine încifrată într-o parabolă aparent „nevinovată” ca toate parabolele nu mai este față de aritmetica profesorului impusă cu forța elevului, ci față de niște substituiri (de aici titlul volumului) ale vieții prin contrafacerile ei. Negoțul cu imitații devine imaginea cu dublu strat, parabolic, a unei existențe tot mai ieftine, în care până și protestul ajunge să fie o copie jalnică: „Cumpărați trandafirii de plastic, îi puteți stropi cu parfum -/ cumpărați linoleumul care înlocuiește parchetul,/ cumpărați verighete de tablă, strălucind de doi bani,/ și esteri – în plăcintă imită poiana cu fragi,/ și statueta de spermanțet în locul celei de marmură,/ și ilustratele care înlocuiesc o vacanță la munte,/ și bradul de plastic care aduce an nou pe vecie -/ puteți și să tot protestați, fiindcă a face tocmai contrariul/ e tot imitație/ «Te cunosc din vedere», spune actorul pe banda magnetică./ «Au apărut vederi cu mine?» râzi tu – și începi să le vinzi/ în locul bătrânului negustor”.
Cu rare excepții, poemele din antologie nu depășesc ca dimensiuni o pagină, autoarea având preferință pentru textul relativ scurt. De aceea, versurile fie se rotunjesc parabolic, după cum am văzut, finalul resemnificând ingenios întregul; fie schițează o poezie de notație care se interiorizează și devine reflexivă. În această a doua modalitate, lirismul este mai subtil, obținut nu retoric, ci pictural. Grete Tartler excelează în a surprinde, din amănunte nesesizate de ochiul comun, o relație de profunzime între lucruri și oameni, între spații și stări, între vârstele care trec și se întorc prin flashback, pe marginea subțire dintre un direct al percepției și amintire. Murmurul, cu care se încheie primul volum de maturitate artistică, Astronomia ierbii (1981), prinde într-un același tablou, cu o tehnică poetică remarcabilă, elemente vizuale și auditive, secvențe de prezent și amintiri din memoria afectivă, starea de bine a unor „momente de împăcare” și mila față de „un bolnav, un bătrân”. Altfel decât în poemele de structură încifrată, aici nu mai există un mesaj ascuns, de ordin moral, ci, dimpotrivă, o multitudine de sugestii lăsate disparate, ca în minunata plinătate dizarmonică a existenței: „Momente de împăcare, asemeni ulciorului/ care-a prins floare,/ un coridor pe care se-aud înfundat/ pașii femeii ducând albituri,/ o rază ca un brici cumpărat la nedeie,/ bazinul orei pe care l-au năpădit/ cimbrul sălbatic și iarba-mare./ Oare-am să-nvăț vreodată murmurul care umple/ ulciorul mucegăit, coridorul cuprins de aburi,/ care să-mpace-un bolnav, un bătrân,/ și care totuși se va auzi mai departe/ decât salva de tun?”.
Fondul cultural al acestei poezii de notație și de „stare” o îndreaptă spre planul unei istorii orientale și universale în care înțelepciunea înseamnă contemplarea gesturilor obișnuite și a lucrurilor aparent nesemnificative. În versurile mai puțin reușite, lirismul devine prea sfătos, iar tendința autoarei de a face jocuri de cuvinte, supărătoare. Aproape toate poeziile pentru copii din secțiunea finală, ineditele din prima parte a volumului și titlul însuși al cărții, Versuri și uscate, construit prin modificarea forțată a expresiei „verzi și uscate”, se resimt de acest efort de a face calambur cu orice preț. Originalitatea și subtilitatea poetei se văd însă în poemele, nu puține, în care cadrul vizual se transformă într-unul istoric-cultural. Cuneiforme, hieroglife, inscripții, sigilii și „arhaice scrieri” sunt făcute să creeze un al doilea fundal, pe care întâmplările de toată ziua sună altfel. Substituirea nu mai este acum în același sistem de referință, ci pe uriașa pânză a timpului măsurat cu mileniile. Pe alocuri, poezia devine paleografică, încărcându-se cu personaje și lucruri care au fost, și respirând natural un aer foarte vechi. E o a treia structură lirică notabilă, după cea parabolică și cea a poeziei de notație și sugestie; iar un poem intitulat chiar Paleografie, scris „în era computerelor”, face să iasă „la iveală” „bibliografia din firele albe-ale nervilor”.
Antologia, orientată deci și la propriu și la figurat dinspre prezent spre anii lăsați în urmă, e a unei poete cultivate și rafinate, cu versuri rezistând destul de bine la proba timpului care trece.