Proba focului
Zidurile minții mele sunt din nuiele
și temelia lor din lemn de stejar
când se aprind ard mocnit
și visele se prefac în mănuși de cenușă
din care Tu presari indulgențe
peste Marea Uitării
liniștești valurile care nu au somn
și se izbesc de granița dintre noapte și zi
vuietul lor acoperă chemarea mea și chemarea Ta
și readuc în tumult imagini vechi.
Când eram de-o șchioapă
ne-a trezit în miez de noapte o lumină stridentă
ardea acoperișul de paie al casei vecinului Ion
după ce s-a luminat am văzut cum fumegau zidurile negre
și temelia de gresie
dimineața pășea desculță prin cenușa fierbinte
într-un colț vecinul Ion își pironise ochii pe cer
„ce mare ești Tu Doamne și ce bogat m-ai făcut
că zidurile casei nu au ars” murmura el
seara militarii din Valea Lupului au adus o prelată
au întins-o peste ziduri
iar vecinul Ion s-a odihnit cu ai lui
pe o mână de paie culese din miriște
murmura un cântec vechi
„Măreț ești Tu Doamne și mari bogății mi-ai dat”
la răsăritul soarelui umbra timpului urca pe colină
încolțea nădejdea
prepelițele din miriști spulberau teama.
Toamna a deschis vistieriile
sătenii au pus mână de la mână
au reparat casa vecinului Ion
și parcă era mai frumoasă decât fusese înainte de pârjol
tata spunea că este ca Templul din Ierusalim
după a doua zidire
lumina aluneca în zori pe roua țiglelor.
Cândva slava Ta părăsise Templul
și cerul întunecat amenința că nu va rămâne
piatră pe piatră în cetate
și la asaltul romanilor acoperișul a ars
aurul topit a curs printre pietre
le-au smuls din locul lor și au arat temeliile
Tu îmi amintești că zidurile minții mele
vor arde ca lemnul până la cenușa deșertului
în ziua focului
și glasul vecinului Ion va murmura un cântec vechi
lângă candela ce arde din veșnicie în veșnicie
„totul se va preface în scrum
doar aurul lămurit în foc va
străluci din zgura cuvântului
ca dragostea
fără început și fără sfârșit…
Spălarea oaselor
Unchiul Sîmedru s-a întors din război
fără mâna dreaptă și cu trei schije în șold
și-a luat mistria din șură
de dimineață și până seara
așeza cărămidă pe cărămidă și casa creștea sub ochii lui
așa cum pământul răsărea din ape în ziua zidirii
„Doamne ce bogat sunt
mort am fost și acum viu sunt”
cânta el și sunetul îi ieșea răgușit din piept.
Dar mie gândul rău îmi răbufnește din inimă
ca aerul stătut
se ridică din mormântul deschis
pentru spălarea oaselor
îmi amintește că nu sunt vrednic
să îmi însoțesc umbra pe cărarea ce duce
de la răsărit la vecernie
viața mea nu păstrează colbul încălțărilor sfinților
se aude doar foșnetul umbrei Tale
când îmi cutreieri nisipurile mișcătoare
de la naștere prin asfințitul gîndurilor
iar marea cuvintelor se desparte de la un capăt la altul
și rugăciunea de dimineață tânjește după Tine
atunci ultimul zvâcnet apune răpus
într-un pumn de țărână
întoarce la Tine cel din urmă suspin
așa cum se înviorează aerul stătut
eliberat din cavou în briza zorilor.
Nu mai e mult și pașii te vor aduce înapoi
îngrozind pietrele
deschizând mormintele vechi
pecetluite de la facerea lumii
ecoul glasului care a strigat în pustiu mă lovește
nu va rămâne piatră pe piatră
în templul deșertăciunii minții
îmi vei sfărma porțile
colbul sandalelor tale se va scutura
și pietrele vor striga împotriva mea
aburind ca pâinile pentru jertfa de seară
dar tu îmi vei așeza oasele trupului la locul lor
așa cum ai ridicat din nou Templul Ierusalimului
în trei zile la Înviere
și îmi vei scufunda pricinile în uitare.
Deasupra lumii va dăinui răsărind
umbra unchiului Sîmedru
zidind o stea…