S-au publicat, de-a lungul ultimului deceniu, atât jurnalul din timpul războiului, cât și publicistica antebelică a lui Corneliu Coposu. Le-am comentat în această rubrică, dintr-o datorie culturală, de a recupera ceea ce regimul comunist a interzis, și dintr-o datorie morală, de a combate propaganda stângistă de ieri și de azi, care a încercat să acrediteze mitul „neintelectualității” Seniorului.
Acum au apărut, într-o culegere discretă, dar substanțială, poeziile create de Corneliu Coposu în închisoare. Am spus „create”, întrucât, în mod evident, prizonierii politici ai stalinismului nu au avut posibilitatea de a scrie ceva, cât timp s-au aflat în detenție. Cum știm deja din mărturiile supraviețuitorilor și din cele câteva cercetări consacrate poeziei recluziunii politice (din păcate, nici una valoroasă), textele au fost alcătuite în minte, memorate, adesea, la modul colectiv și reconstituite ulterior, la ieșirea din închisoare. Rareori, câte un deținut politic și-a putut crea posibilitatea de a coase versuri pe o bucată de pânză sau de a le zgâria pe o coajă de săpun, dar acestea sunt excepțiile. Poeziile lui Corneliu Coposu, ca majoritatea liricii carcerale, au fost memorate și transcrise după ieșirea din închisoare.
Culegerea, intitulată simplu, Poeme, și însoțită de o prefață semnată de Ana Blandiana, nu oferă nici o informație despre condițiile în care s-a produs geneza textelor și nici despre o eventuală periodizare a lor. Nu avem nici informații despre circulația lor după 1989 (deși prima poezie din volum, Rugă, a circulat intens, după prăbușirea comunismului, ca text al unui cântec superb scris de regretatul Valeriu Sterian). Miza acestor Poeme este, înainte de toate, morală și sufletească, mai ales în acești ani, de „uitare” a comunismului și de maculare nerușinată a memoriei victimelor sale.
De altfel, înainte de a mă ocupa de conținutul volumului, țin să subliniez că, în opinia mea (și nu doar a mea), condiția tuturor creațiilor de această factură este ingrată și se cade să fie bine înțeleasă. Jurnale de tipul celui al lui Ion Ioanid, memorii ca ale lui Nichifor Crainic, versuri ca acelea ale lui Andrei Ciurunga etc. sunt texte a căror funcție nu este estetică. Cititorul care caută în ele realizări literare, altele decât cele involuntare (rezultând din temperatura suferinței sau din câte o expresie iluminată de, vorba lui Nicolae Balotă, abisul condiției umane), va fi cu siguranță dezamăgit. În special poezia universului concentraționar este penalizată la o lectură strict estetică (sau prin comparația cu poezia scrisă în libertate, la începutul anilor 1960, de generația lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu). Câteva dintre trăsăturile ei specifice, de la simplitatea prozodică la circulația colectivă, prin memoria a nenumărați intelectuali aflați în închisorile staliniste, par a o scoate, practic, din literatura propriu-zisă. Dar nici proza nu are o condiție literară mai ușoară. Exaltarea, prin comentarii și judecăți de valoare aberante, a literaturii lui Paul Goma și a altora, în primul deceniu de după 1989, a contribuit în mare măsură la diminuarea drastică a interesului pentru aceste scrieri. A căror încărcătură documentară și morală este de cea mai mare importanță pentru istoria recentă, ca și pentru ceea ce s-ar putea numi, generic și deloc emfatic, conștiința națională.
Așadar, nici prin cap nu-mi trece să încerc să-l așez valoric pe Corneliu Coposu în ierarhia poeziei noastre postbelice. Ar fi nu numai nedrept, ar fi și inadecvat în raport cu conținutul poemelor și cu sensul demersului său, de a le compune în închisoare și de a le reconstitui ca text, din memorie, după ieșirea din infernul concentraționar. Ceea ce se cuvine făcut este să extragem din aceste poezii o morală și un portret spiritual al autorului.
În frumoasa prefață a volumului de Poeme, Ana Blandiana citește versurile lui Corneliu Coposu conștientă de condiția lor dublă: ingrată, ca texte strict literare, admirabilă, în sensul propriu al termenului, ca documente morale. Și îl definește astfel pe autorul lor: „În mod evident, Corneliu Coposu nu este un poet modern (neo-modern, post-modern etc.), dar asta trebuie, oare, să însemne că nu este un poet? Dacă acum poetului i se cere să fie mai mult nebun decât înțelept, înțelepciunea lui, așezată cu răbdare în iambi, trohei, dactili și alte forme de prozodie din cărțile de școală, ne va împiedica să descoperim și să admirăm durerea adâncă din care s-a născut și din care se ridică, pentru cei ce îndrăznesc să vadă, aura misterioasă a poeziei de totdeauna.”
Este aici o bună intuiție, atât a personalității culturale a lui Corneliu Coposu (prolific și temeinic gazetar, înainte de 1940), cât și a procesului sufletesc din care, asemeni florilor de mină, au rezultat aceste poezii. Crescut și format în cadru blăjean, în directa descendență a Școlii Ardelene, Corneliu Coposu nu ar fi fost, probabil, un modern, ca expresie poetică, nici dacă nu ar fi fost azvârlit de comuniști în închisoare. Blajul literar interbelic, din care s-a nutrit spiritual întreaga sa generație transilvană, jura pe Goga, pe Cotruș și, eventual, pe Pillat, nu pe Bacovia, Arghezi sau Barbu. Articolele lui Corneliu Coposu din perioada anilor 1935-1940 sunt elocvente în privința surselor sale spirituale, ca și a orientării culturale vădit tradiționaliste. În termenii Anei Blandiana, a fi tradiționalist nu înseamnă a nu fi poet, iar acela incapabil să perceapă marea poezie a lui Ion Pillat degeaba face paradă de Gellu Naum: în realitate e, cum spunea G. Călinescu, surd la sublim.
Versurile lui Corneliu Coposu nu sunt, așadar, pentru cei surzi la sublim. Nici pentru cei opaci la morală sau indiferenți la suferințele și resurecția ființei umane, în istorie, de altfel. Poeme este o lectură incomodă, pentru că înmagazinează o durere ce pare nesfârșită, dar nu una lipsită de bucurii lăuntrice. Cea mai persistentă fiind bucuria de a vedea resursele pe care le are Corneliu Coposu de a se ridica deasupra chinului și durerii, ca și convingerea sa în posibilitatea resurecției spirituale prin poezie. O poezie directă, neprefăcută, căci cum ai putea stiliza un geamăt de durere sau un urlet de revoltă? Din această kenoză a suferinței și a neatârnării morale ies versuri și chiar poezii memorabile, în simplitatea mijloacelor lor. „Cerne, Doamne, liniștea uitării,/ Peste nesfârșita suferință./ Seamănă întinderi de credință,/ Și sporește roua îndurării!”, scrie cel întemnițat, în Rugă, poem datat „1961”. Într-o altă poezie, în care se luptă cu fantasma unui prezent inacceptabil, prizonierul politic anulează, pur și simplu, suferința prin care trece, printr-un amar apel la un improbabil viitor, deci la speranță: „Trecutul, năvalnic, încalecă spații/ Și macină tot viitorul, în rații./ Prezentul dispare, simbolică gară,/ Contur de convenții, drapel fără țară…// Răscruce de timpuri cu vaste întinderi,/ Prezentul, pustiu și lipsit de cuprinderi,/ E stavilă goală și fără sector,/ În drumul trecutului – spre viitor!”
Alteori, însă, Corneliu Coposu scrie doar versuri de jale, cu pregnant conținut religios, departe de orice altă preocupare decât cea de-a alina o suferință și de a păstra amintirea unor fapte cumplite, cum se întâmplă, de pildă, în Ultima datorie (dedicată „Lui Dumitru Ioan” și datată „3 mai 1950”), sau în Binecuvântare: „Măicuță dulce și senină,/ zare de vis,/ Petală albă de lumină,/ din Paradis./ Altarul sufletului meu,/ Stea de reper,/ Cucernic strop de Dumnezeu,/ rază, din cer./ Și inima-mi, ce se frământă,/ pe tainic rug/ Și bucuriile ce-mi cântă,/ la tine fug./ Făclia dragostei din mine,/ strajă de mit,/ Și dorul meu e tot cu tine,/ necontenit!…”. Faptul că asemenea versuri nu sunt estetice în intenție nu înseamnă că nu sunt capabile să transmită emoții puternice și, în tot cazul, să ne pună pe gânduri…
Chiar dacă nu clatină ierarhiile literare curente, nu avem dreptul să ignorăm sau, Doamne ferește!, să batjocorim asemenea creații. Ele au un conținut moral autentic și reprezintă, în măsura în care sunt editate și comentate, memoria vie a unei epoci de suferință națională care nu trebuie să se mai repete.
Cât privește personalitatea Seniorului, să mai adaug (inutil, poate) că, spre deosebire de politicienii de azi, cu doctoratele lor plagiate, nu a făcut niciodată caz de publicistica sa de dinainte de război, nici de poeziile din închisoare, suportând senin denigrările propagandei stângiste. În spatele omului politic de caracter stătea, însă, un intelectual de cea mai bună calitate.