Din perspectiva modernității

Nous aimons le nouveau. Mais á une condition,
c’est que ce nouveau continue veritablement l’ancien et s’ajoute,
sans la detruire, á la substance aquise.
Jacques Maritain

Ceea ce scria I. Negoițescu la apariția volumul Trandafirul și clepsidra rămâne valabil pentru ceea ce are esențial poezia lui Dan Damaschin: „Dan Damaschin persistă a fi unul din acei poeți care își practică meseria cu deplina conștiință a unui sacerdoțiu. Dacă împrejurările vieții îi obligă să-și câștige existența pe altă cale decât exercitarea acestui sacerdoțiu, ei sunt încredințați totuși că adevărata lor profesiune e aceea din orele considerate de către profani libere și cărora le dedică vocația și destinul”. Criticul descoperea la Dan Damaschin „ceva ezoteric, ceva inițiatic, adică semne că autorul se îndeletnicește cu misterele, cu transcendența neliniștitoare” și, mai ales, că „întreține relații cu tărâmul de taină al spiritului”. În anul 2016, poetul publica la Editura clujeană Eikon volumul Ziua fiului omului, o „antologie de autor” (cuprinzând poeme din perioada 1975-2015), care impune la modul convingător coordonatele poeziei lui Dan Damaschin. Deplina „conștiință a unui sacerdoțiu” presupune la Dan Damaschin gesturi și atitudini esențiale, paradigmatice; poetul se înscrie într-un timp „mitic”, făcând abstracție de timpul modernității, cu toate că el nu trebuie socotit un pustnic și un izolat, ci un om lucid, care întrezărește, prin tot ceea ce camuflează modernitatea, tiparul lumii. Conștiința unei existențe aflate mereu a doua zi după cădere produce la Dan Damaschin o dramatică sfâșiere între prezența în timpul său și memoria ce-i tulbură ființa: Este mereu a doua zi după cădere. / Lipsa de consolare, nemângâierea e o iederă cotropitoare, mai verde ca oricând./ Potire cu fiere pândesc somnul însetaților. / Starea de păcătoșenie e arsura proaspătă, abia/ Iscată de fierul încins, inițiala încă / Aburind pe crupa de armăsar tânăr. /Nesfârșirea exilului e întrezărită precum/ La mijitul zorilor sacrului de ochiul damnat. / Este mereu a doua zi după Cădere. Niciun pact cu uitarea nu a fost încheiat. ( A doua zi ). Existența lui se consumă sub semnul unei nopți emblematice pentru timpul „sărac” de divin, un timp ce se întinde de la cădere până la momentul venirii fiului omului. Singurătatea este amplificată de conștiința că nu mai este posibilă comunicarea esențială cu ceilalți, care ființează inautentic: „Ce-aș putea să le scriu celor care nu au auzit de / Dumnezeu? Ce semn ar putea dezlega împietrirea unor inimi neîmpăcate? (Ziua fiului omului). Virgil Podoabă are perfectă dreptate atunci când îl consideră pe Dan Damaschin un poet religios, mai ales din perspectiva raportului său cu sacrul, fără a uita că la el „nu se poate vorbi de o poezie cu subiect religios, ci despre o religiozitate genuină sau, mai curând, despre o nevoie genuină de religiozitate”, poezia sa fiind „o gestă existențială și-o aventură metafizică: adică exact ceea ce este sau ar trebui să fie poezia”. (Octavian Soviany) Religiozitatea poeziei lui Dan Damaschin nu trebuie căutată la nivelul textului propriu-zis, unde semnele intertextualității nu pulsează la modul semnificativ, ci în atitudinea existențială a poetului și în gesturile sale grave, într-adevăr de oficiere. Dan Damaschin este grav și solemn într-o vârstă a modernității, pri-vind-o cu o detașată înțelegere. El este însă modernul în măsura în care conștientizează faptul că a rămâne până la capăt în timpul său este dovadă de penitență; ființa trăiește într-un timp de după cădere și face din propria suferință un mod de a retrăi un alt timp, dar, mai ales, momentul supliciului. Tensiunea poeziei lui Dan Damaschin lasă impresia că poetul simte în permanență în propriul trup urmele piroanelor din alt veac. Prezentul stă sub semnul unei nopți emblematice prin opacitate și lipsa de perspectivă, dar, mai ales, noaptea se relevă o dată în plus ca timp al uitării lui Dumnezeu de către un om care s-a despărțit de el prin păcatul ce se cere ispășit: „E noaptea nopților în care Dumnezeu a fost de tot / părăsit, când fii și părinți se descoperă iremediabil străini; când frica, șovăiala, tăgada se înstăpânesc/ până și asupra celor ce se cred de râvnă plini”. ( Tânguire ). Aceste atitudini existențiale impun fără îndoială o perspectivă aparte asupra poeziei înseși și a aborda programul poetic al lui Dan Damaschin înseamnă a opta pentru „calea de acces” spre ceea ce are esențial creația sa. Pentru autorul Intermundiilor, poezia nu poate fi un simplu joc, expresie a distanțării poetului de real, pentru a se abandona jocului ca simbol al lumii, după un E. Fink. Poemul nu (mai) este un univers autarhic orgolios, câtă vreme el își găsește legitimitate în gestul din illo tempore. Însăși funcția poemului este alta, permițând accesul la timpul auroral, inițial: „Temeiul fiecărui poem își caută validarea în temeiul inițial./ În măsura în care mai pot accede la Abis/ la pragul pri – mordiilor/ ni se oferă șansa unei întemeieri”. Așa cum pentru creștin casa(univers, imagine a lumii, un microcosmos) este pregătită săL primească pe Iisus, poemul devine la Dan Damaschin un „spațiu” pregătit să-l primească și să-l vestească pe zeul ce va veni. Aici trebuie căutate temeiurile poemului: „Temeiurile poemului: temelii pentru sălașul zeului ce stă să vină/ Insondabil temei al ispășirii”.

Dan Damaschin scrie așadar poemul în singurătate și fără de orgoliu, conștient, în primul rând, de faptul că în orizontul modernității logosul devine „sărac” el însuși(nu doar vremurile lipsite de prezența divină, cum spunea un Hőlderlin), limbajul nu mai este decât umbra palidă a cuvântului întemeietor. Șansa cuvântului(o spune poetul într-un interviu) este de a redobândi „idiomul protopărinților noștri, cel pierdut deodată cu edenul”, doar în felul acesta arta îți poate asigura adevărata finalitate, adică „să restituie chipul lui Dumnezeu”. Așa cum pictura (Rugăciunile poeților) este „strădania de a împământeni însemnele cerescului, sacrului”, poezia este nu doar o ipostază terestră a adevărului, ci și calea prin care se poate parcurge drumul invers, ieșind din orizontul modernității, spre timpul sacru al începutului. Având o justificată reținere în fața cuvântului, poeții „inspirați” sunt poeții care se țin departe de imaculata filă (albul acesteia invitând la creație ca replică dată realului), cei care țintesc modele incontestabile: „Cu adevărat dumnezeiesc inspirați nu se pot numi/ doar aceia ce, aidoma lui Iisus ori Socrate/ Au avut tăria de a se ține departe de albul tău strălucitor”. Cu atât mai explicabil devine în cazul acesta refuzul elaborării, al șlefuirii cuvântului, activitatea de orfevrier în ultimă instanță, câtă vreme poezia nu face decât să transcrie „cereasca dictare”, poetul însuși asumându-și nobila condiție de „suport” al scrisului divin: „Inima ta de cremene/ să o preschimbe într-o tăbliță de ceară/ moale, pe care îngerul/ să-și poată așterne slova-i tremurată”. Îmi rezerv plăcerea de a insista asupra unui poem emblematic pentru poetica lui Dan Damaschin, Poemul-potir. Poetul nu are orgoliul unui creator, nu el creează poezia, ci poemul îl alege și-și întinde harul asupra lui. Scriind, poetul ispășește, repetă suferința supliciului din alt timp: „Poezia ce numai pe mine mă așteaptă/ Nu se îndură nimeni să o scrie,/ La fel cum nu se va găsi altcineva,/ În locul meu să moară./ Poemul ce m-a ales unic ispășitor/nu e chip să-l înduplec/să se răzgândească./Poemul-potir ce nu e cu putință/ să treacă de la mine,/ nu vrea să se îmbie altcuiva”. Dincolo de sinceritatea rostirii poetice, Dan Damaschin construiește, în fond, atent și lucid, o mitologie coerentă, ce transcrie, cu fine referințe culturale, condiția dramatică a omului modern.