Vrăjitoarea
Ea e, cu siguranță, o vrăjitoare.
Are o inimă care deși nu se vede, se simte,
o vezi cum își traduce
zbaterea din piept în cuvinte.
Priviți-i ochii cu care oprește norul în loc,
noaptea îi visezi
cum dau, cu o clipire, cerului, foc.
Sau gura…!
Gura care deșiră propoziţii dintr-o
carte încă nescrisă,
dar la care lucrează, tremurînd,
imberbi poeţi și alţi posedaţi
de fantasmele lumii de dincolo
pe care ea ar reprezenta-o aici,
dintr-o greșeală de situare cosmică.
Da.
Sufletul îi e o trambulină
care te aruncă direct în iad și asta
numai dacă intri în raza privirii ei;
dacă intri în sufletul ei,
te-ai topit ca lumînarea
care arde îmbătată de umila contribuţie la
despicarea nopţii nesfîrșite.
Cu siguranţă, e o vrăjitoare.
În faţa ei păcătoșii își văd păcatele,
zdrenţăroșii se rușinează de zdrenţele lor,
războinicii încheie păci grăbite lăsînd de izbeliște
mizele morale
pentru care au săpat tranșee în calea nopţii
dar și a morții
și acum se gudură la picioarele ei
ca și cum s-ar răsuci melancolici
în pîntecele mamelor pierdute
ca în morminte.
Și mai mult,
în loc să aibă cea mai mică
compasiune pentru această lume derutată,
ea formează cîte un număr de telefon
și începe să pălăvrăgească la nesfîrșit.
Cu cine?
Cu Dumnezeu.
Femeia asta nu e de lăsat liberă
în lume nicio secundă,
cu un singur semn cere grădinii să îi arate
florile altui an, dispărute
și grădina înflorește brusc la picioarele ei
dintr-un impuls greu de înţeles:
și în jur miroase totul a altădată.
Melcii se fac punte și ea pășește pe spinările lor
ca să nu își rănească tălpile, cică,
deși o face doar ca să își arate arta vrăjitoriei
pe care a dus-o pînă la subtilităţi incredibile
dar cu care nu te joci
decît dacă ești iresponsabil.
Punct.
Au fost martori nenumăraţi
care au descris cu lux de amănunte
mai multe scene de acest fel
dintr-un scenariu greu de anticipat,
dar care spune totul
despre caracterul ei de vrăjitoare.
Deși ar fi putut fi condamnată
pentru infracţiunea
de violare a sufletelor a mii de bărbaţi,
completul de judecată a stabilit
ad-hoc că oricum
e destulă pedeapsa să trăiești într-o lume
și așa prea strîmtă,
așa că au lăsat-o să își facă mai departe de cap.
În consecinţă, merge în continuare pe stradă
de parcă genunchii ei ar vorbi
iar pașii ar fi silabe dintr-un discurs despre
cît de lipsit de materialitate e de fapt trupul
care se dovedește,
la un oarecare final,
că nu e decît limba unui pendul
care măsoară timp și vieţi fără rost.
O bizarerie.
E posibil să nu practice, totuși, magia neagră
pentru că în scobitura genunchilor ei
poţi să zărești din cînd în cînd niște îngeri
care fac vocalize;
iar micile obscenităţi cu care
aceștia își pigmentează ieșirea în lume
sunt de fapt niște agreabile licenţe comportamentale,
permise chiar și de instanţele pudibonde.
Cu siguranţă, e o vrăjitoare.
Și dacă vreodată se va lua
decizia să fie arsă pe rug,
sper să îmi revină mie
obligaţia
să aprind chibritul,
deși
tare mi-e teamă
că mai întîi o să îmi ia foc degetele.