Un pictor care scrie

Primul volum cu pagini memorialistice și însemnări de jurnal făcute de Corneliu Baba impresionează întâi de toate prin eleganța obiectului editorial. Confesiuni și jurnale e o operă de artă grafică și un volum complex cu frumusețea unui album. Textul propriu-zis este segmentat sau încadrat de imagini reprezentative și ilustrative, iar în marginea lui, pe o bandă albă lăsată, la stânga paginii, de la primul rând până la ultimul, o multitudine de note va ajuta lectura celor mai puțin familiarizați cu creația lui Baba. Textul și imaginea se completează excelent, iar într-o fotografie, de pildă, pe care o văd aici pentru prima oară, îi avem pe Sadoveanu și Baba, primul pictat de al doilea, despărțiți de șevaletul pe care este fixată pânza viitorului tablou. Pictorul stă cu spatele la fotograf (nemenționat), iar în fața sa, în planul mai apropiat, e Sadoveanu „al lui”, urmat, în planul mai îndepărtat, de Sadoveanu cel real, stând într-un fotoliu cu brațele întinse seniorial peste ale acestuia. La data când începe lucrul la tabloul ce va deveni faimos, Baba nu era într-o situație prea comodă și încerca să se facă plăcut forurilor atât prin tablouri cu clasa muncitoare, cât și prin ilustrații la un roman precum Mitrea Cocor, o rușinoasă contribuție sadoveniană la proza timpurilor noi. Spre deosebire de spatele îngust al încă marginalizatului Arghezi, al lui Sadoveanu era lat politicește și îi putea oferi protecție pictorului denunțat ca „formalist”. Dacă Maestrul va fi mulțumit de portret, greu se va mai găsi cineva care să-i reproșeze ceva portretistului: acesta e calculul pe care și-l va fi făcut Baba, nedeclarat ca atare în excursul memorialistic, cu atât mai puțin în fragmentele de jurnal ținut „la cald”. Epoca nu era prea îngăduitoare cu asemenea confesiuni. Și, fiindcă arta a spălat printr-o operă de referință aceste calcule de oportunitate, merită redată întâlnirea simbolică dintre marele scriitor taciturn și pictorul care, făcându-i portretul, „geme” și vorbește singur, ca în transă: „Nu știu exact data când am început portretul. În orice caz, în vara lui 1952. Câteva schițe preliminare, dintre care un desen colorat pe care îl păstrez, mi-au sugerat compoziția. Maestrul venise îmbrăcat la început în hainele obișnuite. Nu voiam așa. Mă vedea nemulțumit. A deschis ușile dulapurilor cu haine și atunci am descoperit cațaveica roșie cu blană de vulpe și pelerina verde închis. Monumentalitatea figurii senioriale, cu privirea rece, era susținută de arhitectura sobră pe care o da pelerina în tonuri joase. Pieptul îmbrăcat în cațaveica de catifea roșie cu blană de vulpe aurie susținea un centru al portretului de o mare voluptate cromatică. Cele două mâini ce trebuiau să completeze personalitatea figurii erau două pete de lumină în marea de tonuri închise. Brațul unui scaun sculptat, un fond tern. Tema mă făcea să freamăt. Am început portretul cu o pasiune pe care n-o mai simțisem demult. În mine trăiau imagini scumpe din Tintoretto, Bassano, Tițian, Veronese. Lucram nervos, gemeam, vorbeam singur. Maestrul poza în fotoliu, tăcut. Într-o zi a șoptit după ce mă spionase cu ochii aceia metalici: «Și aista are pe dracu’ntrânsul!»” (pp. 108-109).

Scrisul e al unui artist care a trăit multe, nu numai în interiorul universului său de căutări și obsesii plastice. Dacă paginile dedicate, la începutul volumului, copilăriei și adolescenței sunt scrise corect, dar fără intensitate, notațiile de jurnal din timpul celui de-al Doilea Război Mondial sunt absolut remarcabile, prin capacitatea pictorului încă tânăr (avea 38 de ani în 1944) de a trăi pe mai multe planuri, în două lumi, cu aceeași febrilitate devenită autenticitate literară. Baba asista uluit și terifiat la coșmarul apropierii frontului de Iași, după ce trecuse deja printr-un refugiu, de la Oradea, după Dictatul de la Viena și pierderea Ardealului de Nord de către România. Locuințele și orașele și le tot schimbă, după ce se despărțise, la 15 ani, de Craiova natală. Caransebeș, București, Timișoara, Iași, Lugoj, Făget, Lipova (unde e mobilizat după 23 august 1944), din nou Iași, iarăși București: sunt locuri unde se fixează și de unde se desprinde, cărându-și de colo-colo „casa” și uneltele profesionale, alături de o soție, apoi de o alta, mulțumit și nemulțumit de ce pictează, obsedat de „esențialul de expresivitate”, de natură, de „nucleul familiei” și de emoția ce trebuie transmisă privitorului. Un adevărat credo artistic, în 15 puncte, e transcris la ora 11 seara, pe 11 iulie 1944, după ce în însemnarea anterioară, din 22 iunie 1944, artistul se referea la Iașiul mult-iubit, din care fugise la apropierea Armatei Roșii. Pe o pagină citim, așadar, punctul 7 al manifestului său estetic: „Obișnuiește-te a lucra după schițe preliminare, în care îți vei studia opera în amănunt. Aceste schițe cu cât vor fi mai numeroase, mai documentate, cu atât vei ști mai bine ce ai de făcut în momentul în care te afli în fața operei definitive. Aceste studii îți vor da putința de-a te descătușa de robia modelului, iar opera ta va porni nestingherită dinlăuntru în afară. Numai astfel te vei obișnui a «crea», a «născoci», a «interpreta». Numai astfel contribuția ta ca artist va fi într-adevăr veritabilă.” (p. 74). În următoarea consemnare de jurnal, după o pauză, istoria se apropie cu agresivitate de universul pictorului și e gata să-l destrame: „S-au întâmplat multe de când n-am mai scris. Astă seară s-a anunțat pierderea Iașului nostru drag. Am rămas amândoi muți. Aproape nu puteam crede. Aveam impresia că a murit o ființă iubită. S-a sfârșit. Așteptăm îngrijorați cele ce vor urma. Care va fi soarta noastră?” (p. 76). Însemnarea este din 22 august 1944; cea care urmează, din 28 august, se va referi la întoarcerea armelor, care-l uluiește pe bietul artist confruntat cu modificarea datelor și reperelor războiului. Realitatea înconjurătoare devine deodată alta: „A început toamna… toamnă tristă. Trăim în mijlocul unui haos al cărui sfârșit nu-l poate prevedea nimeni. Războiul a luat o întorsătură uluitoare. România s-a declarat, după doi ani de măcel inutil (de fapt, trei, n.m., D.C.-E.), aliata Anglo-Americii și Rusiei. Armatele române se luptă acum cu «frații de arme» de ieri.” În această nebunie generală, pictorul nu se lasă și își apără terenul „nebuniei” lui creatoare. Finalul însemnării din 18 august e semnificativ pentru alcătuirea interioară a unui mare artist, care va fugi și el laolaltă cu ceilalți, însă după ce va agăța pe pereți pânzele la care lucrează: „Aici, figuri îngrijorate, oameni cu nervii ascuțiți la maximum. Toți se gândesc la un singur lucru, fuga de moarte! Se fac plimbări prin pădurile din împrejurimi, spre a se găsi locuri de refugiu. În ciuda tuturor acestor lucruri importante… eu pictez. Odalisca mea pare să fie o pânză frumoasă într-adevăr. Ramele pentru lucrările mele sunt gata. Voi agăța pe pereți cele unsprezece pânze terminate… și pe urmă poate… vom fugi, vom lăsa tot și vom fugi…”. (p. 76).

După război și după instalarea la noi a regimului comunist, Baba va căuta, cum spuneam, să supraviețuiască, adaptându-se și ajustându-se, pe cât posibil, la etatizarea artei și controlul ei ideologic strict. Încearcă să nu facă prea multe concesii, și totuși le face, „orientându-se” tematic în sensul directivelor oficiale, dar păstrând un „rest” personal de nealiniere artistică. Țăranii și muncitorii din tablourile sale sunt „ciudați”, fiindcă nu respiră optimismul epocii noi; și atunci îi mută, la sugestia unui spirit afin, în epoca veche. Personajele lui sunt triste, măcinate de ceva obscur, nu fiindcă aceasta ar fi viziunea lui Baba, ci din cauza condițiilor inumane din regimul burghezo-moșieresc care au dus la… răscoala de la 1907. Prin asemenea contorsionări socio-culturale făcute de artistul care stă 8-9 ore pe zi, în picioare, în fața șevaletului, numele lui Baba devine tot mai apreciat de diriguitorii sistemului cultural, iar recompensele nu întârzie să apară. Artistul va deveni membru corespondent al Academiei, va călători în țările socialiste și în Occident, va fi apreciat în Uniunea Sovietică, lucrările i se vor achiziționa – și epoca în care tremura la gândul că portretul făcut lui Sadoveanu nu-i va plăcea maestrului rămâne în urmă. Acum Baba însuși e un maestru, iar tinerii artiști îl recunosc ca atare. Se întâmplă însă ceva ce pare curios, dar care e definitoriu pentru conștiința mereu frământată a artiștilor. Cu cât Baba are mai mult succes, atât în faza dogmatică a realismului socialist, cât și în cea ulterioară, de liberalizare, cu cât călătorește mai mult, expune mai mult, primește mai multe onoruri, cu atât e mai melancolic și mai trist. Nu mai înțelege „zăpăceala picturii de azi” și îi vine iar „o poftă” să picteze portrete: „M-am uitat astăzi mult la o reproducere a Portretului unui tânăr de Lorenzo Lotto de la Veneția și la Cranach. Zăpăceala picturii de azi a distrus toate bucuriile acestea mari, pentru ce dracul în fond? Pentru niște șabloane inexpresive.” (p. 242).

Însemnarea, cu tot cu drăcuiala de mare artist, este din 10 decembrie 1964, dinspre finalul acestui volum atât de substanțial prin experiențele existențiale și artistice. La acea dată, Corneliu Baba se apropia de 60 de ani și avea încă 30 în față, fără să o știe.