M-am tot gândit cum să rostesc, în acest cuvânt al meu, propoziții și fraze care să nu sune banal sau encomiastic, care să nu laude excesiv, care să nu cuprindă figuri de stil pe care Profesorul Ion Vlad le-ar putea considera deplasate. De-a lungul carierei sale, Profesorul a impus o măsură în toate (fiindcă est modus in rebus) și a veștejit mereu cultul personalității, credința în persoane de neînlocuit și, mai ales, osanalele gratuite relevate la ceremonii. Trebuie să-mi asum, totuși, riscul de a vorbi despre această copleșitoare personalitate.
Profesorul Ion Vlad, prin cele șapte decenii de viață intelectuală activă și deplină, dar cu precădere prin produsele acestei vieți intelectuale, anume scrierile sale, ascunde în sine un întreg univers. El însuși ne-a dezvelit, prin cercetările sale, atâtea universuri ale altora. În acest univers al lui Ion Vlad, se află, însă, pe lângă ani (adică viață) și însemnări (adică opera sa), mulți oameni, majoritatea profesori de română, poeți, prozatori, dramaturgi, critici, teoreticieni și istorici literari, muzeografi, cercetători, o întreagă comunitate de literați pe care i-a format Profesorul. Am spus că universul creat de Profesor este ascuns, fiindcă Domnia Sa nu s-a avântat niciodată să-l reveleze, nu a fost deloc confesiv, nu a mărturisit cu ușurință „povestea vieții” sale, nici în tinerețe sau la maturitate, când această viață era în plină derulare, și nici mai târziu, când amurgul părea că dă târcoale uneori, în seri reci de toamnă târzie. Scriitorul Ion Vlad nu a avut încredere nici în memorii și jurnale, cu toate că s-a ocupat de literatura de confesiune, pe care nu a repudiat-o, ci, dimpotrivă, i-a evidențiat valențele stilistice, de comunicare, de recreare a realității. Dar, tocmai de aici venea și neîncrederea, din convingerea că, prin memorii, amintiri și jurnale, intelectualul își motivează anumite fapte și atitudini, se scuză diplomatic, își exhibă binele și își ascunde răul, se pune în lumină favorabilă. De altminteri, aceasta este și opinia istoricilor: literatura de confesiune nu poate servi drept izvor istoric decât cum grano salis și doar dacă este corelată cu alte surse, de data aceasta primare și cu grad mai mare de obiectivitate.
Eu însă nu sunt vrednic să vorbesc despre marele literat care este scriitorul Ion Vlad, fiindcă nu am pregătirea necesară. Am numai impresii, iar acestea pot deveni ușor însăilări de amator, locuri comune îmbrăcate în cuvinte mai mult ori mai puțin meșteșugite. Dacă hermeneutica lecturii nu ar conduce la nimic interesant în cazul meu, totuși, în alte aspecte ale vieții și carierei Profesorului, aș putea lăsa câteva mărturii și impresii avizate. Spun aceasta, fiindcă am avut șansa să-i fiu în preajmă de prin 1976 și, cu toate că nu am ajuns niciodată între intimii Domniei Sale, de-atunci nu am părăsit mediul acesta intelectual, în care Ion Vlad este o efigie de neconfundat și de neevitat. Ca printr-o coincidență fericită sau printr-o potrivire surprinzătoare a destinului, primele mele amintiri se leagă de înalta postură de rector a sărbătoritului nostru. Când eram student în anul al II-lea și apoi, după vreo trei ani de la absolvirea facultății, când am devenit asistent (după obligatoria, pe atunci, stagiatură „în producție”), rector mi-a fost, în ambele ipostaze, Profesorul Ion Vlad. La primele manifestări publice universitare cu participarea rectorului, am fost impresionat, mirat, copleșit de felul cum se manifesta ca personalitate. Cu o față severă, cu o privire pătrunzătoare, centrată în ochii interlocutorului, cu voce sonoră, părea Iupiter Tonans în persoană. Cele mai multe ziceri ale Domniei Sale nu admiteau replică. Cu mult mai târziu, când am ajuns pe urmele rectorului Ion Vlad, la rândul meu, rector, am înțeles pe deplin mesajul său preluat trunchiat de mine prin al treilea meu deceniu de viață. Funcția de rector și mai ales funcția de rector al Universității din Cluj incumbă nu doar o mare responsabilitate, o reală putere de înțelegere a oamenilor, un spirit dezvoltat al diplomației sociale, ci și conștiința îndeplinirii unei misiuni. Mie și generației mele, Profesorul ne-a oferit modelul de rector, în care era cuprinsă experiența tuturor marilor antecesori, de la Sextil Pușcariu până la Constantin Daicoviciu. Rectorul Ion Vlad – sever și grav – aproape că oficia când era prezent în Universitate, pentru că toți ochii erau ațintiți asupra sa și pentru că el trebuia să transmită în fiecare moment esența spiritului universitar, adică virtuțile, valorile și încrederea. Este vorba, în ultimă instanță, de încrederea în lumea educată și în țara condusă de elite bune, chiar dacă auspiciile nu erau nici atunci favorabile.
în toți acești ani, i-am citit și multe dintre cărți, interviuri și chiar o serie lungă de cronici și articole din „Tribuna”, de pe vremea când la revista aceasta, pe lângă Ion Vlad, lucrau, în mod formalizat sau nu, Augustin Buzura, D.R. Popescu, Alexandru Căprariu, Constantin și Hadrian Daicoviciu, Pompiliu Teodor, pe când mai trimitea câte-un parcimonios articol David Prodan, pe când se aflau printre noi Ioana și Liviu Petrescu și mulți alții. Unii dintre ei erau profesori de-ai mei de la Facultatea de Istorie și Filosofie și vorbeau despre Ion Vlad cu admirație, cu deferență, cu încredere în marea sa forță intelectuală și în seriozitatea pregătirii sale de specialitate. Mi-a rămas în minte, din relativ puținele interviuri date de Profesor, încrederea sa în forța, temeinicia și perenitatea lecturii, în rolul literaturii, în nevoia de carte, în rostul lumilor paralele recreate de demiurgul numit scriitor. Orice carte este o mare promisiune a ceea ce ar putea să fie ea – spunea odată Profesorul – ca viața. Viața născândă are toate potențialitățile, care, ca să se întruchipeze, trebuie stimulate prin educație, prin școală, prin lectură, prin spiritualizare. Scriitorul Ion Vlad crede în forța școlii și în vocația Universității, așa cum credeau iluminiștii noștri din Școala Ardeleană că prin cultură se ajunge la libertate. Când a ajuns rector al Universității, scriitorul Ion Vlad era o personalitate a vieții literare clujene și naționale, un intelectual de marcă al țării, un profesor universitar cu multe promoții formate și cu mulți învățăcei. Nu era, însă, ușor să-i intri în voie și să i te afli în preajmă, să ajungi în dialog constant și îndelung cu Domnia Sa. De altminteri, între studenți și nu numai, i se dusese vestea și i se crease imaginea de om aspru, pretențios, caustic, anticalofil și, în special, mai ales de repudiator virulent al prostiei. Chiar unii dintre funcționarii înalți ai regimului comunist știau că rectorul taie în carne vie, că nu este generos cu laudele și că-i veștejește pe semidocți, pe inculți, pe neinstruiți, cu precădere pe aceia care pretindeau că erau ceea ce nu erau. De aceea, se cam fereau din calea sa și, adesea, decât să ajungă în coliziune cu rectorul, îi evitau prezența și compania. Printr-o astfel de ținută demnă, Ion Vlad a păstrat funcția de rector la nivelul cel mai înalt, acela menit de vrednicii antecesori și fondatori din secolul al XVI-lea și continuat apoi în vremurile moderne.
cele câteva spicuiri ale mele – sărace și prea puține – pot, totuși, să arate cât de anevoioasă și de grea a fost sarcina aceasta, asumată de vechiul student de pe vremuri, de la Filologie, Ilie Rad, de a pregăti o carte cu aspect autobiografic, dar nefăcută de protagonist. În mare măsură, cartea este, totuși, autobiografică, deoarece cuprinde scrieri, mărturii și mărturisiri ale criticului și istoricului literar, alăturate unor scrisori primite de la confrați, prieteni, colegi, foști studenți. Dar cartea este mult mai mult decât atât, fiindcă nu justifică atitudini discutabile, nu motivează compromisuri, nu înfrumusețează episoade de viață și nu intenționează să pună de acord cu idealul anumite fapte reale. Profesorul Ion Vlad ne lasă astfel, prin mijlocirea echipei conduse de discipolul Ilie Rad – și formate din Lia Brad Chisacof, Mihai Cistelecan, Florina-Diana Cordoș, Vasile V. Filip, Andrea Nagy, Alexandra Ormenișan, Carmen Țâgșorean și Simona-Maria Vlasa – memorii obiective sau, cum zice inspiratul titlu, „alternative la memorii”, ceea ce este incitant, ispititor și reconfortant. Ion Vlad a stat la masă cu regii spiritului, din toate timpurile și s-a întreținut, direct și în chip epistolar, cu David Prodan, Ion Breazu, Dumitru Popovici, Ioana Petrescu, Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Mircea Horia Simionescu, Constantin Țoiu, Mircea Martin, Radu Cosașu, Paul Georgescu, Ileana Mălăncioiu, Nicolae Gheran, Bedros Horasangian ori cu atâția alții, explicând lumea reală prin lumea recreată a literaturii. Nu a fost niciodată mulțumit de viață și de sine, nu a fost foarte generos cu laudele, dar nici nu a nedreptățit pe unii ca să-i ridice pe piedestale nemeritate pe alții. Are un dezvoltat simț al ridicolului, pretinde mult de la cei care-i sunt în preajmă sau de la care așteaptă binele pentru comunitate, nu se laudă, iar câteodată chiar se autoflagelează (îmi scria recent: „vârsta mea e absolut scandaloasă, iar o anumită instituție de la Câmpia Turzii e gata să mă trateze”).
Ion Vlad impune o măsură supremă în calitatea de profesor exigent, dar drept, lasă un model de critic și istoric literar, ridică la cel mai înalt nivel demnitatea de rector și devine, astfel, prototipul de intelectual român ardelean, pătruns de rolul pe care-l are de îndeplinit în Cetate. Misiunea lui Ion Vlad se cheamă „datoria vieții sale” și ea sublimează, prin profesorii și antecesorii săi, toate experiențele bune care vin din trecut și, prin elevii săi, cele care vor urma. Cartea aceasta le cuprinde pe toate, le explică, le implică, le topește, le dezvelește pentru un public care încă are sete de lectură, care încă are nevoie de modele, care încă apreciază valoarea. Profesorul Ion Vlad nu ar fi de acord cu aceste remarci, nici cu ceremonia aceasta și nici cu lucrarea aceasta, numai că avem și noi „datoria vieții noastre”, care ne cere imperativ să ne cinstim personalitățile. Există o zicere înțeleaptă, atribuită lui Nietzsche, dar care vine dintr-o zestre mult mai veche: un popor se caracterizează nu atât prin oamenii mari pe care îi are (în trecut), cât prin felul în care îi stimează și îi prețuiește pe aceștia (în timpul vieții). Ferice de popoarele care au a prețui și stima personalități precum aceea a scriitorului, dascălului și rectorului Ion Vlad! La mulți ani, Domnule Profesor!