Copil în Bărăgan

Cînd eşti smuls din pat, la vîrsta de nouă ani, spre a fi dus în Bărăgan, nu poți avea amintiri frumoase. Cînd pe deasupra ești silit să stai acolo cinci ani, maturizîndu-te dureros sub apăsarea lipsurilor, nu poți afirma că ai avut o copilărie roză. E cazul lui Victor Rusu, mehedințean din satul Balta Verde de pe malul Dunării. În anii interbelici, tatăl lui avea, pe lîngă întinse suprafețe de pămînt, o firmă de autobuze ce străbăteau Oltenia, ba chiar ridicase un atelier auto, fiind printre primii români care își îngăduise luxul de a-și cumpăra un „Ford cu patru mustăți“, o mașină a cărei raritate era privită de vecini ca un moft. La așa trai, verdictul postbelic de chiabur nu avea cum să-l ocolească, urmarea fiind că, în vara lui 1951, familia Rusu este urcată într-un vagon de vite, împreună cu bunurile pe care le putuse strînge în două căruțe. Nu lipsesc trei animale de care copilul Victor se legase adînc: vaca Dumănica, juncanul ei Marcel și un porc alb, din rasa York. Drumul în vagonul încins de soare va dura două săptămîni, încetineala trenului fiind premeditată, la fel ca lungile opriri în cîmp. Copilul gustă din umilința înjositoare de a-și face nevoile împreună cu părinții, ba chiar în același loc cu porcul și vaca, adică peste perdelele, macaturile și covoarele pe care maică-sa le luase din casă. La intervale lungi, soldații deschid ușile vagoanelor lăsîndu-i pe deportați să coboare: „Același tablou imposibil de imaginat, oameni în toată firea, oameni de spiță aleasă, dîndu-și pantalonii și chiloții, fără rușine, la cîțiva metri unii de alții.“ (p.19).

Într-un tîrziu ajung în gara Ciulnița și de aici, încărcați în camioane, sunt lăsați în cîmpie, într-un loc aflat la 17 km de Fetești și la 32 de km de Călărași. Locul viran primește un nume, Pietroiul Nou, și aici cele patru etnii care sunt deportate din Oltenia și Banat – nemți, sîrbi, macedoneni și români – vor ridica din nimic un sat cu înfățișare omenească. La început, ialomițenii autohtoni, tocmai pentru că fuseseră avertizați să se ferească de „bandiții poporului“, îi tratează pe deportați cu o răceală tăioasă, pentru ca în cîteva luni, dîndu-și seama că veneticii îi depășesc în virtuți gospodărești, să lege cu ei prietenii statornice.

Din bordeiele săpate în pămînt, în care locuiesc în primele luni, nou-veniții se vor muta în case de chirpici cu acoperișuri de stuf. Iarna, adăposturile sunt îngropate la propriu sub zăpada adusă de viscol, iar amintirea iernii i se va întipări copilului sub forma terorii albe: „Cînd apăsam clanța ușii și trăgeam de ea către noi, în față ne apărea un zid compact de zăpadă, care avea uneori o grosime de 3-4 metri. Ce ne rămînea de făcut în asemenea condiții? Să așteptăm neputincioși și îngroziți să se sfîrșească viscolul și să ne descurcăm cum puteam, cu ce ne prinsese stihia, în momentul acela, în case. […] Cel mai dureros și mai jenant mi se părea mie că eram obligați din nou, ca în bou-vagonul în care ne aduseseră în Bărăgan, să ne facem toate nevoile unul lîngă altul, într-un lighean mare, smălțuit. Nu mă mai simțeam pui de om și sufeream nebănuit de mult.“ (p. 60).

Vara, seceta usucă tot, întregul sat procurîndu-și apa de la o singură fîntînă, la care coada căldărilor e permanentă, pe două șiruri, cum se va întîmpla mai tîrziu cu corvoada buteliilor în anii 1980. Lui Victor i se încredințează sarcina aprovizionării casei cu apă, drept care duce cu „cobilca“ (un lemn arcuit, pus pe umăr) cîte o căldare de 15 litri agățată la fiecare capăt. „Nenorocirea cea mare era că nici nu puteam să mă odihnesc din loc în loc, ca oamenii în putere, pentru că nu puteam să las cănțile jos nici o secundă, deoarece nu aveam putere să le ridic. […] Singura ușurare o constituia mutarea cobilcii, prin rotire pe gît şi spate, de pe un umăr pe altul. Cum umărul cel drept era mai puternic, greutatea cănţilor de apă a apăsat mai mult pe el, de aceea, şi acum la 60 de ani, se poate observa că este lăsat în jos umărul drept. M-au schilodit pe veci bolşevicii.“ (p. 63).

De prisos a mai aminti de celelalte plăgi din care copilul își va face o obișnuință dureroasă: obsesia foamei, spaima frigului, spectrul bolilor. Ca o regulă a vieții în Bărăgan, răul vine mereu în exces, pe cînd binele e necontenit în carență. Copilul respiră într-o abundență a lipsurilor, lîngă niște părinți chinuiți de neputința de a-și îngriji băiatul. Dar, grație unui instinct de supraviețuire pe care nici el nu și-l poate explica, copilul izbutește să nu cadă în mania persecuției, în acea vrie a văicărelii otrăvite, la capătul căreia orice copil cade în prăpastia ratării. „Mult bine, enorm bine mi-a făcut mie refuzul categoric al alunecării în tărîmul infernal al maniei persecuției. Au existat toate premisele ca să îmbrățișez cu voluptate ipostaza de «persecutat», dar nu am fă- cut-o niciodată întru salvarea și binele meu.“ (p. 83).

Un episod pe care, dacă nu ar fi dramatic, l-aș numi pitoresc, privește încăierarea copiilor împărțiți pe oști etnice: de o parte, copiii nemților, sîrbilor și macedonenilor, de cealaltă parte, cei ai românilor. Cafteala puștilor nu e simplă joacă, ci bătălie în toată regula. E ca și cum vitregia traiului în Bărăgan se răsfrînge malefic asupra umorilor infantile, sporin- du-le cruzimea: „Se iscau încăierări în toată puterea cuvîntului, se spărgeau nasuri, se dezlipeau urechi, se învinețeau ochi, se crăpau buze, sîngerau zgîrieturi, fluturau cămășuțe sfîșiate, cu nasturii rupți, și mînjite în fel și chip.“ (p. 88). Copilul Victor Ursu nu e filantrop în chip ipocrit, ci sincer în răutatea cu care își flagelează adversarii de același leat: nemții sunt aroganți și pătrunși de superioritatea rasei, sîrbii sunt duri și răzbunători, macedonenii sunt ambițioși și fideli aliaților, dar cei pe care nu-i poate suporta sunt basarabenii, și nu atît pe mlădițele lor, cît pe inșii maturi: „Erau înfiorător de bețivani, puturoși, fără caracter și, cel mai grav, turnători din proprie inițiativă ai tuturor deportaților. Ele erau, într-o zdrobitoare majoritate, curve împuțite, nerușinate. Cinci-șase basarabence tinere izbutiseră să sature de puță pulărăii din Satul Nou și cam jumătate din tractoriștii de la IAS.“ (p. 37). Nici după 1989 părerea lui Victor Rusu nu i s-a îndulcit în privința fraților de peste Prut.

în acest iad de moravuri păgîne, în care peisajul mizer nu face decît să înlesnească izbucnirea demonilor din om, bucuriile unui copil sunt rare: gustul unei caise, un colet primit de la bunici cu prilejul Crăciunului, chipul nefiresc de frumos al unei fete, sau porția dublă de pîine pe care o primește de la maică-sa. E o lume pe orizontală, teșită și oarbă, o comunitate fără preot, fără biserică, fără ierarhii sociale, fără pretenții de cultură. Ritualurile se reduc la ținerea marilor sărbători și la celebrarea zilelor de naștere. O lume fără alte aspirații decît stupidele nevoi zilnice, o lume fără perspectivă, în care nimeni nu știe cît va dura calvarul, cum nimeni nu știe dacă vor muri în domiciliu obligatoriu sau se vor putea întoarce într-o zi.

Singura consolare cu iz amar e că nu au grija cotei la stat, cum nu au nici teama ca cuiva să îi treacă prin cap să le confiște vreun fir de ață. Dictonul biblic „cui n-are i se va lua, cui are i se va da“ nu are putere în cîmpia Bărăganului. Într-un sat ridicat din nimic, al cărui nume predestinat, Pietroiul Nou, sugerează o soartă apăsătoare ca de piatră, obligațiile față de stat nu există. Oamenii trăiesc din troc sau din muncile prestate la IAS-ul aflat la cîțiva kilometri. Grupurile etnice sunt puternic segregate, încrucișarea de sînge fiind exclusă, în tip ce ranchiunile mocnesc pe fiecare uliță. Dar ce-i leagă pe toți e ura față de bolșevici, o ură de care băiatul Victor Rusu se molipsește pentru toată viața. „Am stat în corturi, în bordeie, în case «tip» de pămînt bătut între cofraje, pe ai căror pereți au încolțit boabele de grîu rătăcite prin pleavă. Am supraviețuit totuși, ca să aibă cine-i urî în veci, pe dumnealor, mercenarii zeloși ai unei sinistre ideologii.“ (p. 128.

Victor Rusu are lexic pestriț și aplomb epic. Scrie patetic, fără pudori sau indulgențe politicoase. Fraza îi curge într-o năvală de cuvinte aprinse, evocînd ca în transă traumele unei copilării de-a lungul căreia amintirile frumoase le poate număra pe degetele de la o mînă. O carte memorabilă, din suita celor care dau contur tragediei pe care au îndurat-o deportații din Bărăgan.